Cupa Națională de Downhill, capitolul 3: Sinaia

Uneori nu este suficient să o idee bună, căci doar dacă o vei pune în practică vei afla dacă este de succes ori ba. Gândește-te la câte lucruri te-ai gândit în viață, apoi pe câți i-ai văzut punându-le în practică, exclamând: -bă, eu m-am gândit primul la asta! Și cum universul reprezintă un echilbru perfect între noroc, voință și putere de muncă, doar dacă te decizi să miști un deget, s-ar putea să pui pe picioare ceva la care nu ai visat niciodată. Și exact asta a făcut ADMR-ul cu cele două Cupe Naționale, de Enduro și de Downhill, dăruind practic scenei gravity din România o serie de concursuri pe care le merita de mult timp. Iar Sinaia, a3a etapă de Downhill din Cupă care tocmai s-a încheiat ieri, este un exemplu perfect în acest sens. Nu doar că această competiție a fost adusă la viață după mult timp, însă organizarea, traseul și toate miciile detalii pe care noi de regulă nu le vedem, au fost puse la punct exemplar.

Pe scurt, etapa de la Sinaia a fost în ograda ADMR-ului și cum deja încep să mă obișnuiesc, a fost gestionată în așa fel încât să închidă gurile cârcotașilor și să le descrețească totodată frunțile. Despre volumul de muncă sunt multe de povestit și nu interesează pe toată lumea. Pentru public contează doar ce se vede. Iar ceea ce s-a văzut ieri la Sinaia, a fost, exact, ai ghicit, calea către normalitate și către progres, acea cale despre care vorbeam în iarnă și care trezea mult scepticism.

Trecând însă la acțiunea zilei, trebuie să vă spun că m-am bucurat enorm să revin pe acest traseu, prima dată într-o competiție, cu o bicicletă de enduro. Traseul a fost refăcut, gândit în detaliu, iar basculantele și excavatoarele pe care le-am văzut cu câteva zile înainte la lucru pe acolo mi-au transmis subtil faptul că este vorba despre treburi serioase. Aici, la Sinaia, ți se servesc de toate, dar nu ambalate haotic ca într-o shaorma, ci pe rând, ca să le rumegi în tihnă. Inițial am fost un pic speriat de traseu, mai ales că nu-s adeptul track-walk-ului. L-am rugat pe veșnicul și mult iubitul meu concurent Alex Delcea, de la Veloteca, să fie antemergătorul meu pentru prima tură și să mă anunțe unde sunt porțiunile mai dificile. Evident că doleanța mi-a fost ignorată, căci cel care-ți prezintă traseul are mereu o dorință lăuntrică arzătoare de a-ți arăta că te domină, iar după prima tură tot ce-mi amintesc este roata de față care fugea pe rădăcinile ude, cea de spate care sărea necontrolat, câteva pietre ocolite la limită, niște jump-uri și atât. Au fost necesare mai multe ture, cu pace spirituală și fără presiune, ca să-mi dau seama pe ce lume sunt. Trei ture am dat sâmbătă, cu speranța că duminică traseul va fi uscat. Și a fost.

Ca în orice alt sport, un traseu umed diferă de unul uscat. Practic, chiar dacă ești în același loc, abordarea este complet diferită. Și nimic nu mă stresează mai mult decât un traseu ud, pe care mai adaugi o duzină de rădăcini pe o porțiune off-camber și o mulțime de pietre, ude și ele. Dar cum duminică lucrurile au fost perfecte, adică traseul uscat, m-am gândit că am totuși o speranță să-mi înfrâng adversarii. Știi cum e la concursuri, mai pui ochii pe câte unul pe care ești sigur că o să-l arzi. De fapt, ți se pare firesc. Dar tot la fel de firesc viața te mai învață că lumea atât timp cât se dă, mai și progresează. Iar antrenamentul n-a fost punctul meu forte anul acesta din varii motive, așadar a trebuit să mă mulțumesc cu duelul pe care l-am purtat cu Alex. Și pe care l-am câștigat, cu greu și cu peripeții. Acesta a fost și cadoul zilei pentru mine, faptul că m-am bătut la secunde cu Alex, după ce mai bine de jumătate din traseu am avut banda de marcaj prinsă în pinioane și în discul de spate, cu lanțul sărit de pe foaie. Oare marcaj cu laser nu există?

Spre final, stând și contemplând asupra celor desfășurate, nu eram sigur ce m-a impresionat cel mai mult: cursa lui Sebastian Grosu care a câștigat detașat? Cursa fetelor care au avut rezultate foarte bune? Traseul? Organizarea? Stai! Poate publicul care încuraja concurenții și a creat o atmosferă incredibilă? Un pic din fiecare, sunt sigur. Pic cu pic s-a creat un tablou, o lucrare desăvârșită, care a reprezentat pentru mine cea mai reușită participare la un concurs de Downhill din România, din toate punctele de vedere. Și am senzația că-s mulți care împărtășesc acest sentiment.

Elite, top 3:

Sebastian Grosu – 3:28:11
Petru Vereștiuc – 3:33:3
Kinda Geza – 3:34:74

Fete, top 3:

Luana Chereches – 4:27:63
Petra Zăgrean – 4:29:9
Leyla Shebel – 5:57:66