Un maraton cât un campionat

Concursul despre care vă povesteam în articolul trecut ca fiind cel mai important din acest an este, bineînţeles, Campionatul Naţional de Maraton, organizat de data aceasta de echipa Clujul Pedalează, care ne-a demonstrat că este capabilă să organizeze competiţii la nivel înalt.

Foto: Imprezzio Global

Astfel, nu îmi rămâne decât să vă spun că ieri am luat startul mai bine de 400 de concurenţi din acelaşi loc de unde se organiza până anul trecut vestitul Maros Maraton. Mereu am participat la cursa de 50 de kilometri cu gândul la cum ar fi oare la cea de 80 de kilometri? Cât de frumos, cât de greu ar fi? Oare aș face față? Ca să înlătur aceste întrebări, ieri am ales traseul lung pentru prima oară de când concurez. După 17 concursuri la care am luat startul anul acesta, cred că eram destul de pregătit să înfrunt proba supremă. Doar o dată pe an sunt Naționalele, iar la Gilău doar traseul de 80 de km s-a luat în considerare pentru campionatul național, doar fetele și juniorii au participat pe traseul de 50 de kilometri.

Seara, după ce ne-am cazat la Clubul Sportiv Voința, la cel mai bun preț, am cinat la cel mai bun restaurant chinezesc pe care l-am încercat (și singurul dealtfel) și am fost impresionat de mâncare, dar și de ambient. După o noapte destul de odihnitoare, am ajuns în zona concursului unde era mare agitație. Terminând scurta încălzire, am pornit într-un concurs care părea promițător. Care mai de care cu planurile lui la care a visat un an întreg, fiecare cu strategiile proprii. În scurt timp se formase șirul indian care se întindea pe dealul din apropierea Gilăului.

După un ritm destul de ridicat, pe prima porțiune de urcare mă simțeam bine și în formă, alături de colegul meu Pantani. Când s-a terminat prima coborâre ne-a prins din urmă și George, care spunea că se dă mai bine la vale mulțumită noilor piese de pe bicicletă.

Pe coborâre am încercat să ocolesc cât mai multe furnici, însă se pare că una mi-a pus capac, reușind să-mi taie cauciucul. Ghinioanele nu ți le planifici, drept urmare prima pană din an nu a ezitat deloc să apară, chiar dacă aveam tubeless, însă partea nasoală era că nu aveam cameră, leviere și nici pompă. După ce au trecut zeci de concurenți pe lângă mine, l-am întâlnit pe Ovidiu Butuza care era ceva mai generos decât restul și nu s-a gândit niciun moment „Da’ eu ce fac dup-aia?”. Au mai urmat încă alte 10 minute până am dat jos cauciucul, până l-am montat și până am învățat cum merge treaba cu capsulele de CO2, reușind într-un final, cu încă 20 de pompe, să umflu cauciucul. Am pornit din nou în cursă, cu o întârziere de aproximativ 15 minute față de grupul lui Pantani și lui George.

Au mai trecut câteva dealuri până să îmi intru în ritm la loc, însă în acest timp mă bucuram de „Austria” și mă gândeam dacă mai are rost să continui să forțez sau să mă bucur de peisaj până la final. Până nu am început să îi prind pe ceilalți din urmă eram încă nedumerit. Când am văzut că Doddo cu Kiks nu au prins prea mult avans, mă gândesc și sper la un loc 3 totuși. Și continui să recuperez. Prind din urmă zeci de concurenți, trec de locul 3 la Elite U 23 și continui să recuperez. Aici eram deja pe Drumul Generalului, conform descrierii lui Elisei de la ședința tehnică.

Continui să forțez și să sper, concentrat, 100% hidratat și alimentat încontinuu, mă simt bine, iar cei 72 de kilometri trec destul de repede. Însă nu așa de repede cum trecea peisajul pe lângă mine. Superb. Mă bucur că pot să trag cu ochiul stânga-dreapta la priveliștile care mai că te făceau să te oprești în loc și să admiri.

Însa eu voiam podium. Ne întâlnim cu cei de la 50, trec de unul, de altul, iar, surprinzător, pe ultima urcare, după push-bike, nu am crampe. La fiecare ediție la care am participat până acum, exact în acel loc aveam probleme cu crampele. Acum nu. Continui și aproape că zăresc un tricou galben printre copaci, însă nu reușesc să-l mai prind până la final, unde am aflat că tricoul galben era Terebesi Istvan (locul 5), iar locul 2 și 3 terminaseră la numai două minute în fața mea.

Acum, marea mea intrebare, la care nu îi voi găsi răspuns niciodata, este: ce s-ar fi întâmplat, oare, dacă nu pierdeam 15 minute reparând pana aceea?

Am învățat că nu există eșec, nu există ghinion, totul se întâmplă cu un scop, iar în dimineața aceasta, când scriu acest articol, la ora 9, am învățat lecția, mi-am dat seama că nu rezultatul oficial contează. Rezultatul, diplomele, cupele sunt doar bonusuri, nu câștiguri neapărat. Faptul că suntem acolo, înconjurați de prieteni alături de care am descoperit acest sport, faptul că participăm la Campionatul Național, că suntem capabili în primul rând să facem asta, cred că e cu adevărat un câștig. Vă felicit pe toți!

Vreau să îl felicit pe câștigătorul absolut al României. Primul care a ajuns la finiș de pe traseul de 80 de kilometri, primul amator, dar și cu 1 minut avans față de primul de la Elite. La această ediție a Campionatelor învingător a fost Attila Madaras.

Personal, sunt mulțumit de forma în care mă aflu, știu ce puteam, pentru mine eu sunt vicecampion, iar asta e tot ce contează. Nu sunt cel mai în măsură să mă plâng, având în vedere că au fost mai mulți care nu numai că au făcut pene sau au rupt lanțuri, dar au pierdut și titluri de campion național. Norocul are un cuvânt de spus întotdeauna. Pentru mine s-a încheiat sezonul, teoretic, având în vedere că de mâine mă duc la școală, însă mai urmează să luăm startul la două competiții dintre care una este foarte inedită. RedBull spune tot.

Material scris de către Sergiu Paraschivu, pe care îl poți urmări pe blogul personal.