Race Report: Let’s Go Back to the Roots! Let’s Get Back to Rock!

De când ochii mi-au căzut întâia oară pe afişul „Back to the Roots”, această cursă a început să mă cheme ca o sirenă care bântuie poate pe fundul lacului de smaralad din exploatarea minieră Baia Sprie. De fapt, legenda spune că acest lac nici măcăr nu ar avea fund, fapt pe care din fericire nu am avut ocazia să îl verific, chiar dacă am dat ture pe single trail în jurul lui. Sunt convins că Google vă va spune nenumărate lucruri interesante despre Baia Sprie, orăşelul minier situat la câteva zvâcniri de pedale de Baia Mare, dar cum nu am conexiune la internet în tren, pe ultima etapă de legătură ceferistică de întoarcere acasă de la cursă, va trebui să le cauţi tu, cititorule.

Şi acum mă minunez de cât de încăpâţânat am fost să ajung la Baia Sprie, la o cursă la care ştiam că va participa o mână de oameni – dar ce oameni! Totul în plină orgie fripturistică  instalată peste ţărişoara noastră în mini vacanţa pascal-muncitorească şi pe deasupra m-am dus şi cu trenul, pentru că vezi tu, cititorule, deşi ai fi tentat să crezi că am un filon de aur sub canapea, un 29er de carbon implică anumite sacrificii financiare, implică vânzări de bunuri personale, a se citi o motocicletă, culmea tot KTM şi perspectiva de a nu te mai cufunda în vreun scaun de piele cu susţinere laterală, în faţa unui volan îmbrăcat în piele, aşa cum se mai vine pe la anumite curse. Însă e suficient să dai un like pe pagina de facebook a clubului Garage Racing şi să nu mai fiu nevoit să dau explicaţii cât de cool sunt bikerii băimăreni.

Mare lucru nu îmi mai aduc aminte din legătura Bucureşti – Sighişoara (CFR), decât că era cât pe ce să nu primesc bilet, din cauza aglomeraţiei de 1 Mai. Am reuşit cu greu să cumpăr unul până la Braşov, unde naşul m-a lăsat în plata Domnului de am putut ajunge în oraşul lui Drăculea. De aici, am început un antrenament până la Târgu Mureş, reuşind pentru prima dată să scot două ore (52 de kilometri) şi să trag concluzia că un cadru de carbon are un sufleţel al lui care ticăie şi pompează şi face vrăji bune, atunci când tragi la pedale. Mă întreb cum naiba te simţi pe o cursieră din carbon, pentru că pe un 29er din carbon, pe combinaţia placă mare – pinion mic, pe coborâri uşoare, susţinut şi de un uşor vânt din spate eu aveam impresia că zbor, îmi pare rău dar de data asta nu sunt în stare să găsesc o metaforă mai de Doamne ajută. Dar, am să aflu răspunsul la această întrebare cât de curând, deoarece mi-am comandat deja şi o KTM Strada 4000, se pare că am făcut o afacere bună cu vânzarea motocicletei (a propos, eroicul Ideal Boommax încă îşi caută un rider/rideriţă) şi aşa se face că sfatul meu este: vindeţi chestii care nu sunt absolut necesare, autovehicule, maşini de spălat vase, tablete, televioare şi cumpăraţi-vă biciclete cu cadru din carbon, trăiţi momentul!

În Târgu Mureş, am dat un antrenament prin pădurea de la Platoul Corneşti şi pentru prima oară de când merg pe bicicletă am obosit psihic şi nu atât fizic, de parcă aş fi alergat cu o motocicletă de 1000 cmc pe Autostrada Soarelui. Das ist so schnell, ar spune austriaco-ungarul pe forestierele virajate ce urcă şi coboară uşor și nu o dată am simţit că pur şi simplu nu aveam cum să fiu mai rapid, cu nici un alt vehicul! Aşa că am ignorat rugăminţile mamei care îmi sugera să stau şi eu acasă în noaptea de Înviere şi am urcat în trenul de „Cluuuj”, ignorându-l şi pe control care spunea că în acel tren nu aş fi avut voie cu bicicleta. S-a rezolvat însă cu o mică atenţie, dar în „Cluuuj”, combinaţia de bicicletă strălucitoare de 3.000 de euro şi navetişi cu peturi de bere subsuoară a început să mi se pară destul de stresantă, fapt pentru care am căutat un magazin de arme şi muniţii şi am cercetat pe unde are să treacă Road Grand Prix-ul lui Alex Ciocan la care eu sper să particip, chiar dacă iar am concurs de motocros cu o zi înainte şi pe deasupra îmi mai trebuie şi o maşină să ajung în „Cluuuj” şi în condiţiile astea nu prea mai pot emite pretenţii la podium. Până la urmă am cumpărat un spray paralizant, sperând să nu fiu nevoit să îl folosesc în gara din Gheorgheni, locul unde urma ca să petrec două ore, de la 00:35 AM la 3.02 AM, aşteptând personalul pentru Târgu Mureş.

A urmat pe după amiază o Săgeată Albastră până la Baia Mare, unde m-am convins că în fapt, cartofii prăjiţi sunt o porcărie şi nu au nici o valoare energetică, noroc cu friptura şi salata de crudităţi. Am pedalat apoi până în Baia Sprie, gândindu-mă la regimul alimentar al ciclistului amator şi admirând frumuseţea maramureşencelor din goana carbonului. Mă rog, adevărul e că rucsăcelul începuse să îmi omoare spatele şi am ajuns până la urmă la Clubul Sportiv Şcolar Baia Sprie, situat într-o adevărată gură de rai, la poalele munţilor, cu multă verdeaţă şi clădiri vechi, mişto. Iar aici, pentru prima dată, am avut impresia că am ajuns într-un loc unde chiar se face sport! Oamenii erau aşa… concentraţi şi în acelaşi timp lejeri, cu toţii erau filiformi la trup, bicicletele erau şi ele echipate care mai de care, dar se vedea cumva că erau nişte biciclete pe care riderii puseseră XTR-uri, ghidoane, pipe şi tije de şa din carbon, cu un scop precis, cel de a merge mai repede şi nu de fiţe. Aveam impresia că ajunsesem într-un club select, în care lumea e potolită, cu toţii ştiau pentru ce se află acolo şi lipsea hărmălaia şi atmosfera de tabără ce mi s-a părut că am văzut-o pe la alte curse. Poate că mi s-a urcat la cap, dar când vedeam coasta pe care ştiam că se va ţine cursa de cross-country olimpic mi se pune un nod în gât, aşa că m-am dus să mă mai tratez cu o porţie de paste, urmărind vag nişte baronaşi locali – genul care îşi montează pe Dacia MCV bull-bar – cum se desfătau la un poker.

Nu am putut decât să mă bucur că la orele 23:00 toată lumea dormea dusă în incinta clubului sportiv şcolar aşa că m-am trezit revigorat la 6 şi am plecat să fac, în sfârşit recunoaşterea aia de traseu! Aşteptările îmi erau confirmate: urcări lungi pe bolovani, cu mici lespezi, urcări abrupte cu colţi de piatră, un single trail pe care pentru a intra trebuia să te încadrezi foarte precis printre doi mari bolovani (aici la prima trecere efectiv am coborât de pe bicicletă) o coborâre abruptă condimentată cu un şanţ, o zonă sinuoasă cu foarte multe rădăcini, urcuşuri şi coborâri scurte, viraje de 180 de grade şi, cireaşa de pe tort, cea mai dementă, superbă, tehnică coborâre pe single trail pe care m-am dat vreodată, cu câteva zone delicate, pe care nu le mai povestesc aici. Bine hai două: cărare pe cotă de nivel cu răcini, viraj 90 de grade cu vedere înşelătoare la râpă. Targetul meu a virat brusc de la Top Ten, înspre ceva gen hai să mă urc în tren, cu bicicleta întreagă şi să acumulez experienţă. Şi aşa a fost! S-a plecat tare, în urcare, m-am trezit că depăşesc câteva poziţii, dar că nu mă descurc prea bine pe urcările tehnice, ieşind din pedale de câteva ori şi punându-mă pe împins şi am observat fără să dramatizez că eram mai degrabă lent pe single trail. Am fost în schimb încântat să observ că la Back to the Roots, lumea te depăşeşte pur şi simplu, fără „discursuri” în prealabil, eventual îţi spune câte un „atenţie”. Mi-a stat inima în loc când m-a depăşit un tip pe interior, pe un viraj plin de rădăcini, cu un picior scos din SPD! Una peste alta m-am concentrat să închei cursa şi să capăt experienţă pe urcările cu pietre, fiind încântat să observ că mi-au ieşit până la urmă, chiar dacă au fost secunde în care intram cu toate alarmele organismului urlând, pe coborâre, străduindu-mă să nu greşesc în timp ce mă luptam să îmi regăsesc suflul. Am observat apoi de la tur la tur, unde puteam fi mai rapid pe single trail, uite o linie care mă ajută să păstrez viteza, uite că aici pot înclina bicicleta hotărât, uite că aici nu trebuie să frânez, aici trag cât pot zece secunde şi a trecut rampa asta şi… aşa au trecut cinci tururi, terminând pe la jumătatea clasamentului la 19 – 35 de ani. Asta contează însă mai puţin, contează experienţa pe care am acumulat-o la primul meu XCO, aşa cum a lăsat natura cărările din exploatara minieră Baia Sprie. Agonizantă a fost întoarcerea acasă, dar nu a fost nevoie să folosesc spray-ul paralizant, singurul lucru care m-a atacat în personal, sau mă rog „regio” cum îi zice mai nou, a fost frigul. Spray-ul paralizant l-am lăsat pentru la anu’, că musai o să vreau să mă întorc la rădăcini şi cine ştie poate în loc să-mi iau maşină ca tot omu’, o să mă orientez înspre vreun all-mountain, deci încă trei ani de dat la vâsle la CFR…