Race Report: Era cât pe ce să rămân corigent la Geiger!

Anul trecut, Geiger MTB a trecut prin schimbări importante: start şi finish din Păltiniş plus combinarea celor mai interesante, dificile dar şi pitoreşti segmente din XCP Păltiniş cu XCM Geiger. Organizatorii vorbeau despre un traseu care oferă „the best of Geiger”, ceea ce se poate traduce, pentru utilizator prin „the worst of Geiger”, adică, pentru a nu o mai lungi, e ca şi cum ai demonta un Kalaşnikov şi l-ai remonta, dar în aşa fel încât să îţi iasă un Uzzi sau chiar un Uzzi „îmbunătăţit”. Întrucât anul trecut a trebuit să spun „pas” Geiger-ului din cauza puseului de toxoplasmoză, deşi, chiar nu ştiu pe cine naiba ar interesa asta, anul acesta m-am prezentat la start, însă mai mult dintr-un soi de spirit de datorie.

Să explic: întrucât trag cu ochiul la articolele maestrului Dobai, citindu-i aventura de la Bike Transalp, nu mi-au scăpat cele două rânduri în care el aduce în discuţie oboseala existenţială a şi mai mare maestrului Wouter Cleppe, care, după două decenii de urmărit hobby-urile – ah, şi dacă nu aş ştii cum e asta, momentan e într-o pasă mai regenerativă sau cel puţin asta am înţeles eu, dacă îmi e îngăduit. Păi şi având în vedere că puterile mele nu se ridică nici măcar la o treime din cele ale simpaticului belgian, după şapte ani de învârtit pedala, corpul, mintea dar şi buzunarul meu au început să îşi pună întrebări. Iar buzunarul s-a zgârcit exact la o pompă nouă de buzunar, după cauciuc faţă nou – am mers tot pe mâna Continental X King, că măcar pe ăsta îl cunosc, set de pinioane nou şi pedale noi, ascultaţi sfatul meu, după tot soiul de experienţe alternative – Shimano Deore XT (sau XTR dacă sunteţi buni prieteni cu buzunarul) sunt s-f-i-n-t-e! Adică, oricum nu prea fac pene pe la curse, iar dacă fac, hai că mai poate vechea pompă, mi-am zis, iar pentru cei care se întreabă de ce naiba nu îmi fac tubeless, cred că am mai spus-o, am avut două tentative la două service-uri cunoscute din Bucureşti, cu mărci bune de cauciucuri – nu pot să dau nume, din care ultima a fost soldată cu o bubuitură spectaculoasă plus dejantare, care a făcut ca dacă te uiţi bine, până şi acum să mai existe urme de lapte pe pereţii service-ului, mă rog, putem spune că a fost scăpat tubeless-ul din lanţ! „Petrecerea tubeless” a continuat în duba racing, când cauciucul a bubuit din nou atât de tare în timp ce aşteptam la un semafor, încât am fost convins că m-a lovit o altă maşină din spate. Cu o mână tremurând am montat din nou camerele şi aşa a rămas de atunci, ca să înţelegeţi.

Ajunge însă cu aceste aberaţii! Să vedem cum a fost aşadar noul, pentru mine, Geiger. De menţionat referitor la vechiul Geiger că şi acum mai am pe laptop pus profilul traseului, ca să îmi intre bine în cap şi elaborasem o schemă în care ştiam vreo cinci puncte, la care trebuia să fiu prezent la anumite ore, pentru a termina traseul în şase ore. În 2015, care a fost se pare anul meu de glorie ciclistică, am reuşit şase ore şi două zeci şi sapte de minute şi eram convins că pot să mai scad. Aşa că, evident că mi-a părut rău după „vechiul” traseu. Bun, deci s-a plecat ca la „vechea” cursă de XCP Păltiniş, cu menţiunea că poteca aia de coboară, avea acum un mare şleau săpat pe mijloc, care a făcut ca toată lumea să descalece şi trebuie să spun că încă eram cu câştigătorii categoriei 40 plus. Încă din acest moment mi-a devenit clar că pentru a te lupta pentru podium aici ai nevoie de viteză şi viteza aia nu vine dacă  nu te antrenezi măcar săptămânal pe munte sau chiar pe acest traseu. Din păcate, pentru marea majoritate a amatorilor, cu familii, copii şi slujbe, dacă nu trăieşti undeva într-o zonă montană, acest program de antrenament este greu accesibil. Plus că mă gândesc la cursele care te pot monta pentru Geiger: la Cluj maratonul a fost scurtat chiar în timp ce se desfăşura, concurenţii trebuind să ghicească acest lucru, Avrigul se pune, „noul” Cozia MTB se pune şi apoi, searching, searching, object not found.

A urmat apoi „clasica” urcare la Releu, care a mers bine pentru mine, pulsul era sus, moralul era bun, dar tot am scos cu peste un minut mai slab ca în 2015, ceea ce la un segment de peste 40 de minute pe Strava pentru mine este hai să spunem acceptabil, ţinând cont că programul de muncă nu mi-a permis antrenamente serioase. A propos de viteză, am reuşit un PR pe porţiunea de bolovani de după releu şi am ajuns în primul check-point, după o cotă de nivel faină, destul de dificilă, care poate fi inclusă la mult discutatul segment „mountain bike adevărat”. Pentru că au fost şi nişte bucăţi ce pot fi numite „mountain bike ultra adevărat”, iar per ansamblu, poate şi pentru că a fost o experienţă dură pentru mine, Geiger mi s-a părut mai dificil decât KitzBikeAlp. Şi pentru că am adus în discuţie KitzBikeAlp a devenit clar pentru mine că participarea mea în 2015 la această competiţie a făcut mult bine în direcţia Geiger-ului din acel an. A fost foarte limpede pentru mine că soma mea, folosesc termenul ăsta pentru a evita cacofonia nu are de unde efectiv să fie obişnuită cu acest efort. Să îl gestioneze, da, dar să performeze nu. În fine, după punctul de control, în coborârea către bifurcaţia între traseul lung şi cel scurt, am rămas pe pană, am început instantaneu să înjur, ştiind ce înseamnă asta, da, ştiu, o grămadă de rideri fac pene, dar la nivelul meu, cinci minute pierdute pentru o pană înseamnă pa! „Cercetările” de după încărcarea turei pe Strava au indicat 30 de minute scurse până am reintrat în cursă.

Primul gând a fost să abandonez, mai ales că pompa mea băga aer cam cât o seringă, dar era o zi de august aşa de frumoasă, pe munte, prin păduri şi văi, aerul era înmiresmat, nu mă lăsa inima să renunţ după doar o oră şi jumătate în regim racing, aşa că am urcat înapoi la CP, unde un domn mi-a băgat fără drept de apel un 2.2 bar când i-am spus că nu am altă cameră iar pompa am abandonat-o la coşul de gunoi. M-am întors în căutarea vitezei. Chiar gând o găsisem şi literalmente mă gândeam „cât e de misto!”, pe un un halfpipe natural în care puteai şerpui, am făcut „point fixation” pe un bolovan, îmi scuzaţi englezismele, pe care am şi aterizat o secundă mai târziu cu colul femural şi ale sale şuruburi şi tija de titan. S-a dovedit încă o dată că doctorii făcut-au lucrare bună şi am purces mai departe, intrând într-un soi de no man’s land cu bucăţi din Geiger-ul vechi, care se tot succedau, o coborâre nouă în care era să zbor într-un soi de albie plină cu bolovani, vechiul pushbike pe care trebuia să mă aflu după vechiul mers al lucrurilor undeva pe la cinci ore de concurs, vechea cotă de nivel, parcă o bucată de Măgura.

Ziua plăcută de august cu dealuri înmiresmate, păsărele şi cer albastru se transforma încet încet într-un cuptor pe care încercam să îl suport. Faptul că eram într-un singur bidon, deoarece, în urma încercărilor cu mai mulţi suporţi, inclusiv unul reglabil, a reieşit că seattube-ul nu poate primi aşa ceva fără ca bidonul să sape în cadru a făcut să rămân rapid fără izotonic şi să merg aşa, în regim de freeman (a se vedea Dune, Frank Herbert). Un număr de urcări se terminau cu push-bike, iar o coborâre, pe care eu am să îmi asum riscul de a numi pe o scurtă porţiune, de downhill, m-au făcut să îmi pun la îndoială serios media orară. Dar aşa e la Geiger, nu pui întrebări, nu te plângi. Am mers ca roboţelul, concentrându-mă pe numărul de kilometri: 40, o să vină 45 acuşica, hopa, mergem spre 50 şi tot aşa. Auzisem ceva de un timp limită exigent cu riderii, iar bănuiala mi s-a adeverit, când la intrarea pe ultima urcare – cam zece kilometri, am prins ca prin vis o discuţie între doi tipi care se mobilizau pentru a ajunge sus, în baremul de timp.

Un vânt rece mi-a trecut pe la ceafă, amintirile ameninţărilor cu corigenţa la chimie din liceu, a examenului de statistică din facultate, dublu picat, m-au lovit şi am bobinat „uphill”, pe o porţiune destul de mult bătută de soare, care a chinuit mulţi concurenţi şi, aparent, la punctul de control nu am fost exmatriculat. Un rider m-a avertizat că „urmează cea mai dificilă parte” şi chiar mă întrebam ce ar mai putea urma. Din contră, mie mi s-a părut cea mai frumoasă parte, la fel ca şi începutul, aşadar concluzionez că partea de mijloc e cheia la Geiger. Mă îndreptam spre şapte ore şi mă chinuiam să calculez cât naiba pierdusem cu mica mea excursie după pompă, mă uitam nemulţumit la media orară, consumam geluri, boostere şi batoane speciale #dinaceleacarenusetopesc, într-o veselie şi până la urmă, inima la loc mi-a mai venit, pe ultimii cincisprezece kilometri reuşind să fiu destul de vioi, în ciuda unor crampe la aductori, care îmi permiteau să pedalez doar din picioare şi mă făceau să ţip ca din gură de şarpe. De notat că dacă la vechiul Geiger, ultimii 10-15 kilometri puteau fi făcuţi la modul fast-cruising, pe noul traseu s-au schimbat datele problemei, întrucât ei includ o potecă pietroasă, cotă de nivel şi un trail întortocheat, care nu sunt tocmai uşor de negociat după şase-şapte-opt ore de concurs. Intuiam că o să intru pe o ultimă coborâre scoasă din coasta traseului de XCO şi sincer să fiu doar de ea mai aveam chef, până şi încheieturile mă dureau de la cât am manipulat ghidonul…

Surpriza a fost plăcută când am găsit un indicator „flow trail” şi poteca lăţită, nivelată, cu table tops pe care am încercat să le sar, semn că mai erau viaţă şi chef în mine, nişte turnante generoase, uriaşe chiar, pentru care pot să spun că pump-track-ul Freerider.ro mi-a fost de mare ajutor. Am găsit poarta de finiş în plin proces de demontare, festivitatea de premiere în plină desfăşurare şi întrucât m-am repezit să încep cu concluziile, ba chiar le-am presărat pe tot parcursul naraţiunii, pot doar să mai spun că aşa e la Geiger, vae victis, magna cum laude pentru cei de pe podium şi organizatori pentru că oferă aşa ceva – căutând pe youtube am găsit un video cu Tudor Oprea în care el spune că acesta poate fi considerat printre cele mai grele concursuri din lume şi altius, citius, fortius pentru toate concurentele şi toţi concurenţii, cu siguranţă cei 81 de kilometri cu 2.8000 de metri diferenţă de nivel te ajută să „dansezi” cu propriile limite!