Măcin XC Race Report: Out of Time!

Munţii Măcinului şi traseul „super-rocky” pe care l-am văzut în filmul de prezentare al cursei m-au atras ca un magnet la Măcin XC. Nu m-am înşelat şi deşi am ratat podiumul în categorie, am plecat încântat de la cursă, hrănindu-mi sufletul cu peisajul de început de lume al Dobrogei. Serios, chiar nu m-am ofticat (prea tare) că am făcut pană, m-am bucurat că am putut să o remediez şi am putut să pedalez în pace pe ultima urcare de la Elite, cea înainte de care s-a întâmplat neajunsul.

Foto: Sandu Iulian Marian / website: studiocroma.ro

Cum a decurs aşadar cursa? Am reuşit să plec împreună cu grupul condus de Maus, cu băieţii de la Geiger, până când, la intrarea în prima pădure nu am mai putut ţine pasul, oricât de mult mi-aş fi dorit asta. Sunt interesante aceste momente de negociere cu tine, în care mintea ar vrea ea, dar celelalte organe spun că mai ai nevoie de antrenament. Totuşi, cred că dacă m-aş fi încălzit vreo douăzeci de minute pe un rulou înainte de start, aş fi reuşit să ţin mai bine ritmul, aşa că un rulou este următorul pe lista de achiziţii. În acest scop, după ce am cheltuit toţi banii de pe vânzarea motocicletei, cred că aş putea suspenda temporar plata întreţinerii.

În pădure, am dat de niscaiva noroi, nimic grav însă, doar pentru a face lucrurile mai picante. Din urmă m-a prins Vasile Baciu, ocupantul locului doi în categorie după cei aproape 50 de kilometri de basm şi l-am urmat pe meandrele traseului, printr-o pădure cu accente de Jurassic Park. Preventiv l-am întrebat în ce categorie e, am schimbat nişte amabilităţi şi am hotărât să nu vând pielea ursului din pădure, chiar dacă pedalam prin ea. A urmat prima coborâre delicioasă, munţii Măcinului făcându-şi deja prezenţa cu inserţii de piatră pe traseu, după care, pe o porţiune foarte rapidă am pierdut traseul corect– se pare că marcajele au fost rărite de niscaiva săteni binevoitori, după care a urmat prima urcare pe piatră, foarte tehnică, dar în acelaşi timp perfect realizabilă. Cam prin acest moment a apărut Ulisse Gheduzzi şi el, victimă a marcajelor lipsă, m-am delectat urmărindu-l cât de bine urcă, eu făceam push-bike deja, după care nu îmi mai aduc aminte exact ce s-a întâmplat, decât că m-am trezit pe o culme stâncoasă de pe care vedeam Dobrogea până hăt departe. Mă simţeam de parcă m-aş fi cocoţat pe o trambulină, gata să plonjez în străfundurile hercinice ale lumii dobrogene, dar nu puteam face asta, cărarea de piatră cobora printr-o spirală în jurul acestei rămăşite glorioase ale munţilor uriaşi ce au tronat odinioară pe aici. Desigur, pe traseu, în respectivul moment am spus pas consideraţiilor filosofice concentrându-mă pe viraje, pragurile de piatră şi bolovanii peste care treceam cu cele trei atmosfere din roţi (nici eu nu ştiu exact de ce am pus atât de mult aer…), asemeni un bombardier britanic zguduindu-se deasupra AA-ului hitlerist. Iar apoi, ajuns din nou pe pâmânt ferm şi vâzând ce pistă de aterizare se întinde în faţa mea, un drum de ţară lat şi uşor coborâtor am pus numaidecât placa mare şi cel mai mic pinion, trăgând cu ochiul la ciclocomputer, ca un pilot de Nascar, privind, avid de viteză, turometrul.

Visarea mi-a fost întreruptă de joncţiunea cu Ulisse Gheduzzi, Vasile Baciu şi băieţii de la Geiger, care rătăciseră din nou traseul – acesta avea două bucle şi practic  noi trebuia să ţinem mereu dreapta, dar în focul cursei asta e curată birocraţie, în fine am găsit calea cea bună şi am plecat într-un trenuleţ rapid pe străzile din Greci, iar asta era foarte entertaining, mult mai entertaining decât să alergi singur, păcat doar că am făcut pană la roata din faţă. Am scos roata, camera, am pus o cameră nouă, dar pompa nu mai mergea. Am aşteptat să vină cineva să cer o pompă şi am primit una chiar de la ocupantul locului trei, Bogdan Tichineaţă, foarte frumos din partea lui, doar venisem în aceeaşi maşină! Problema este că am găsit spinul de Dobrogea abia după ce am montat camera, noroc că mai aveam una prin buzunare… A apărut şi un copilaş cu care am început să fac conversaţie, pompa nu prea băga aer… timpul se scurgea… au început să se audă fâsâituri şi din a doua cameră, la un moment dat au încetat… I-am făcut copilului cadou pompa mea nefuncţională, poate o repară taică-său, şi eram… back in the race!

A urmat cea mai tehnică urcare din cariera mea competiţional-amatoricească, printr-o carieră de piatră, pierdută într-un peisaj cu iz nepământean. Eram bucuros că remediasem pana, doar pentru a mă lua la trântă cu această urcare! M-am lansat cu pulsul urcat binişor pe o coborâre prin pădure, unde am bărbierit o tufă, ieşind pe exterior printr-un viraj, pentru a constata peste ceva timp că nu mai aveam ceas pe mâna stângă, acum nu vă imaginaţi că era vreun Hublot, dar nici chiar chinezărie nu era, aşa că am făcut un calcul rapid, cam pierdusem timp cu incapacitatea mea de a gestiona o pană şi m-am întors într-o improbabilă misiune de recuperare a ceasului.

Tocmai când mă pregăteam să scormonesc prin nişte bălţi a apărut providenţialul Cosmin Leonte de la Constanţa Cycling Team, care a răspuns afirmativ la întrebarea dacă nu cumva a găsit un ceas. Pentru a fi sigur că nu-l pierd a doua oară şi pentru că avea un telescop sărit, am băgat ceasul în bib short-ul KTM Factory şi m-am lansat pe fantasticele coborâri, ce treceau inclusiv printr-un canion de loess, asemănător cu cel prin care Luke Skywalker fenta Imperiul zburând prin măruntaiele Death Star. Iar pe drumul de revenire la Greci, rapid şi în uşoară coborâre, am putut să o ţin la peste 40 km/h. Pierdusem podiumul, dar nu mai conta, undeva, pierdut în viteză, zburam în plin soare şi vânt (pe un 29er din carbon…) pe spinarea bătrână de când lumea a Dobrogei, târâmul care la propriu, m-a rupt de timp!