ABSA Cape Epic 2018 – Cum a fost pentru Dinamo-BikeXpert Racing Team 1 și 2

Nu este nevoie să adaugi prea multe când spui ABSA Cape Epic. Orice mtb-ist pasionat a auzit de acest maraton și mulți dintre ei ar dori să participe. Totuși, ce este ABSA Cape Epic? Este greu să-l numești „cel mai greu” maraton mtb din lume, pentru că deși este într-adevăr foarte greu, nu cred că este CEL mai dificil. Este însă cel mai mediatizat, asta cu siguranță. La cele 15 ediții de până acum, organizatorii au avut grijă ca evenimentul lor să devină cel mai cunoscut din lume pe segmentul ăsta, concurs mtb cu etape. Dar pe bună dreptate, pentru că maratonul ofera mult.

Este un concurs dificil și este și greu de ajuns la el, din mai multe motive. Pe de o parte, are loc tocmai în Africa de Sud, doar drumul până acolo costă o grămadă. Apoi este taxa de înscriere care costă peste 2000 euro de persoană. Este un concurs costisitor însă pentru unii dintre noi merită. Am fost și eu prezent acolo în 2013 în calitate de jurnalist-fotograf, și am rămas foarte, foarte impresionat și chiar emoționat. Este incredibilă desfășurarea de forțe și din partea organizatorului, dar mai ales din parte concurenților obișnuiți, fără ajutor din exterior.

Anul acesta au fost prezente două echipe românești, ambele de la Dinamo-BikeXpert Racing Team. Cătălin Sprînceană și Hans Comyn au format prima echipă, participând la Masculin, iar Karina Bonța și Răzvan Jugănaru au format a 2a echipă, ei participând la Mixt. Rezultatele au fost bune, chair foarte bune dacă ne uităm la ce au realizat Karina și Răzvan. Ei au încheiat pe locul 12, la finalul celor 7 etape, din cele 58 de echipe care au terminat la Mixt. Cătălin și Hans au încheiat pe locul 112 la Masculin, din cele 236 echipe care au terminat.

„Nu cred că oricine poate termina cursa asta”, spune Cătălin, „dar cu siguranță este și o cursă pentru amatori, așa cum au fost majoritatea de la start. Îți trebuie antrenament, cel puțin de anduranță. Noi am avut 4000 km strânși în cantonamentele de iarnă și vreo 55.000 m diferență de nivel de la începutul anului. Tehnică, experiență la curse montane și un psihic bun. Da, poți termina cursa ca amator!”

Am vrut să aflăm mai multe despre rutina zilnică. În pozele pe care le vedem pe net totul e frumos și însorit, dar în culise lucrurile stau foarte diferit. „Nu a fost vorba de rutină niciun moment”, povestește Răzvan. „Tot timpul aveai ceva de făcut și de fiecare dată în mod diferit. Tot timpul te aflai în mișcare și nu te plictiseai niciodată. Din contră, erau atât de multe lucruri de făcut încât niciodată nu îți ajungea timpul de odihnă”.

Toată lumea a avut „highs and lows” însă nu toată lumea în același timp sau în același loc. „Pentru mine cel mai greu moment cred că a fost în etapa Regină”, spune Karina. „După o foarte lungă și călduroasă etapă cu o zi înainte, am făcut insolație și am avut și ceva toxinfecție alimentară. M-am simțit foarte rău chiar de la start. Nu simțeam putere în picioare, îmi era frig deși afară erau 30 de grade, îmi venea să vărs (și chiar am făcut-o la un moment dat), nu mă puteam concentra și făceam o mulțime de greșeli. În etapa asta a fost un moment când m-am gândit că n-o să mai termin cursa. Însă Răzvan m-a ajutat foarte mult și până la urmă totul a fost bine, chiar dacă în ziua aia am pierdut mult la General.”

„Căldura a fost în general o problemă mare pentru mine. Concurez mai bine dacă e ceva mai frig. Însă cele două cantonamente din Teneriffe și Turcia m-au ajutat să mă adaptez mai rapid. Cred că cel mai cald au fost 37 grade, dar care se simțeau ca 40 sau 42. Iar cel mai frig noaptea, vreo 5 grade. Frig era și dimineața când mergeam la micul dejun, doar 7-8 grade”, povestește Karina.

S-a folosit desigur și cremă de soare ziua. „Am folosit așa ceva însă datorită căldurii și timpului îndelungat stat în șa, cred că după vreo două ore nu mai aveam nicio protecție pe piele. Se pare că am avut noroc și nu m-am ales cu arsuri pe piele”, zice Karina.

De protecție este însă nevoie peste tot. Când am fost în 2013 la acest concurs ca fotograf, mulți rideri îmi spuneau că pentru un maraton atât de lung ei folosesc diferite creme și pentru „posterior”, de protecție în timpul zilei și de refacere pe timpul nopții. „Nu am avut probleme de fund… cel puțin eu. Pe Karina nu am întrebat-o :). Cred că după atâția ani petrecuți în șa, fundul meu nu mai are astfel de probleme”, povestește amuzat Răzvan.

Partea fizică este grea, dar și cea psihică la fel. La fel de important este să fii pregătit sufletește să suferi, ca să poți termina acest concurs. „Devreme în cursă am hotărât o strategie pe care am considerat-o cea mai bună pentru echipă”, spune Hans. „O strategie care să ne ajute să trecem peste provocările fizice și psihice. M-am detașat cât mai mult de partea emoțională. Odată ce am reușit asta, nu mi-a fost deloc greu să văd totul clar până la finalul cursei.”

La un moment dat în timpul evenimentului, race village-ul a fost decimat de un virus care se pare că s-a strecurat în apă. Cicliști de la foarte multe echipe au făcut toxinfecție alimentară și au fost nevoite să abandoneze. Printre ei s-a aflat și Cătălin care însă a continuat. „Nu mi-e rușine s-o spun. În etapa regină am plâns ca un copil pe la mijlocul traseului”, mărturisește el. „Plângeam în hohote pentru că nu înțelegeam de ce mi se întâmplă asta în cel mai greu punct al concursului. Mă refer la crizele date de infecția alimentară. Plângeam de furie și îmi plângeam de milă, dar m-am și descărcat așa. Am mers două zile doar pe apă și fără să mănânc nimic în cursă sau înainte. Habar nu am cum am dus-o. Urcam și vomitam, după care mă simțeam bine vreo 10 minute, dupa care iar ma lua greața și vomitam. Cam așa am mers peste 100 km în etapa 4 și 5, cea mai scurtă. În timpul etapei 4 nici măcar nu puteam abandona pentru că eram în pustiu. Seara la spital și după perfuzii, am stat și m-am gândit la abandon, da… Am avut noroc cu încurajările echipei și celor de acasă, dar și cu gândul ăsta pe care îl am ca un motto în tot ceea ce fac: «Dacă era ușor, putea oricine». Sunt șanse foarte mari ca apa potabilă de la cisterna partenerilor cursei să fi fost cauza îmbolnăvirilor”.

În timpul zilei însă, în timpul etapelor, acțiunea era maximă, indiferent dacă riderii se aflau în pedalare sau în punctul de alimentare. „În general ne opream la toate punctele de alimentare”, povestește Răzvan. „În primul rând beam câteva pahare cu cola rece apoi mâncam ceva fructe confiate, câteva bucăți de portocală și pepene, umpleam bidoanele cu apă și plecam. La fiecare punct stăteam în jur de 5 minute”.

Întreaga cursă la Absa Cape Epic este o sărbătoare a mtb-ului. Inclusiv punctele de alimentare erau ocazii de bucurie pentru concurenți și spactatori. „Am fost plăcut suprinsă să văd MC și muzică în aceste puncte de alimentare”, spune Karina. „O mulțime de spectatori erau de asemenea prezenți să încurajeze. Mi-a mai plăcut că era prezentă o echipă de la Oakley pentru support tehnic. Ei îți luau ochelarii și ți-i curățau într-un ritm foarte rapid. Între timp noi beam cola, mâncam pepene, banane sau ceva prăjituri.”

La punctele de alimentare rutina și-au format și Cătalin cu Hans. „Eu duceam ochelarii la curățat, umpleam bidonul de apă, mâncam, beam, ungeam lanțul, luam ochelarii de la curățat, făceam pipi”, povesteste Hans. „Însă cel mai mult în cursă m-a ajutat faptul că partenerul meu de echipă, Cătălin, a fost întodeauna gata să pună deoparte egoul său, să asculte și să evolueze. Este ceva ce rar vezi la alții și am apreciat mult acest lucru.”

La un maraton atât de complex, cu atât de multe etape, la care toate sutele de concurenți mănâncă împreaună ziua, fac duș seara împreună și dorm noaptea laolaltă toți la cort, există multe variabile, toate la fel de importante și care te influențează fără să-ți dai seama. Pentru Hans cel mai mult a contat anduranța lor ca sportivi, pentru Cătălin și Răzvan cel mai important a fost capacitatea lor de a se adapta la particularitățile etapei, la „toanele” partenerului de echipă, la condițiile meteo și mâncare. Pentru Karina cel mai important a fost capacitatea de a lucra în echipă și de a se adapta particularităților zilei.

Au existat însă și momente în care s-a jubilat. Spre deosebire de majoritatea dintre noi care oftăm când auzim de un traseu lung, pentru Răzvan momentul preferat al maratonului a fost când a venit randul celei mai lungi zile. „Etapa mea preferată a fost a 3a, cea de peste 120 km, cea mai lungă din concurs. A fost în mare parte «de fugă» și de mers în pluton, unde conta mult experiența. De asemenea distanța mare ne-a avantajat. A fost bine și pentru că în ziua asta a plouat, iar noi ne-am simțit ca acasă și am putut forța.”

Sunt mulți factori care duc la oboseala concurenților la un astfel de concurs. „Cel mai greu moment al maratonului a fost cred căzătura din etapa 2. Mi-a luat 30 de minute să-mi revin”, spune Hans. „Cel mai dificil aspect este oboseala care se tot acumulează. Totul devine din ce în ce mai greu. Un alt moment greu a fost în timpul etapei 4, Regina, care a venit după alte trei etape fiecare de peste 100 km. Oboseala acumulată devenea din ce în ce mai acută, pe măsură ce zilele treceau. Recuperarea nu era niciodată completă.”

Datorită momentelor grele prezente tot timpul, ziua în cursă, seara și noaptea, te-ai aștepta ca până la urmă ceva să cedeze. Totuși lucrurile au stat foarte bine în cadrul echipelor. „Nu cred că am avut momente tensionate niciun moment”, spune Răzvan. „Am mers la această cursă pentru experiență, așa că nu aveam presiuni care să creeze tensiuni. Singura tensiune era atunci când mergeai la toaletă și-ți dădeai seama că stomacul nu e obișnuit cu mâncarea și apa de la ei. De asemenea nici momente în care să-mi zic că vreau să abandonez nu am avut. Când mergi la o cursă unde s-ar putea să ajungi o singură dată în viață, nu-ți permiți să ai astfel de momente…”

România și Africa de Sud nu putem spune că au prea multe în comun, în afară de oră. Cătălin, Hans, Karina și Răzvan s-au putut bucura că nu există diferență de fus orar. Asta ajută mult mai ales când urmează un “chin” de-o săptămână. Geografia este însă foarte diferită. „Terenul este altfel față de cel cu care suntem obișnuiți în România și ce știm despre Europa”, spune Karina. „Potecile de la noi sunt mai tehnice și sunt naturale. La Cape Epic sunt multe poteci construite artificial, iar partea tehnică vine de la terenul nisipos și stâncos. Este apoi desigur și caldura. Majoritatea etapelor au fost prin soare și foarte puține secțiuni au trecut prin păduri. Nu pot spune unde-i mai frumos. Pot spune doar că este diferit și că orice mtb-ist ar trebui să meargă măcar odată să pedaleze în Africa de Sud”.

Acum că are experiența maratonului din Africa, am întrebat-o pe Karina și ce ar alege între acest maraton sau altele foarte cunoscute, dar la care nu a participat încă, precum Transalp din Europa sau TransRockyes din America. „Nu știu ce să zic, m-am dat doar la Absa Cape Epic momentan însă TransAlp și TransRockyes sunt pe lista mea. Le găsesc foarte provocatoare din ce am citit, dar nu pot face o comparație. Revin cu răspuns dupa ce le fac și pe astea!”

Absa Cape Epic este un eveniment impresionat, cu o mulțime de echipe în organizare. Așa desfășurare de forțe trebuie să fi fost impresionantă, dacă mai aveai timp și putere să observi dupa că încheiai etapa. „Cel mai mult m-au impresionat voluntarii din race-village”, zice Karina. „Chiar dacă nu se ocupau de cele mai plăcute aspecte ale cursei și nu aveau cel mai bun loc de muncă, pentru că stăteau în soare toată ziua și nu mâncau cine știe ce, ei tot îți zâmbeau de fiecare dată, te încurajau și te întrebau cum a fost etapa pentru tine”.

Rutina din timpul zilei, efortul permanent, chiar și cel de după cursă, te făceau să ai fantezii, culinare în general. Când era vorba de mâncarea „interzisă” se pare că toată lumea se gândea la dulciuri și fast food. „În timpul cursei doream să mănânc ciocolată și carfoti prăjiți”, spune Karina. „După ultima etapă chiar m-am dus la un McDonald’s. Am mâncat, dar după aia mi s-a făcut rau”. Știm că și Cătălin a „comis-o”. Într-unul din reportajele online pe care le făceau seara după etapă, Cătălin a mărturisit și el că a fugit la un fast food să vadă dacă au ceva bun.

Partea tehnică este iarăși importantă. Și bicicletele suferă, așa că după fiecare etapă acestea erau îngrijite. „Din fericire în timpul cursei nu am avut probleme tehnice”, povestește Cătălin. „Cu excepția zilei când nu mi-a mai mers lock out-ul suspensiei pe poziția intermediară, unde l-am folosit cel mai mult. Cred că datorită prafului a început să trosnească puternic furca sau headsetul, dar asta nu a afectat mersul”.

Pentru cei pasionați, este important de știut și cu ce echipare au mers echipele la acest maraton. Spre exemplu Cătălin a avut transmisie Sram Eagle XX1 cu foaie de 34t. „A fost perfectă pentru Cape Epic și nu m-as mai întoarce la 2×11”, spune el. „N-am simțit niciodată că m-a obosit la urcare sau că aveam nevoie de ceva mai mult pe plat. Pe potecile care alternau des urcatul cu coborâtul, am simțit cel mai mult eficiența unei singure manete, mai ales că mâna stângă era mereu ocupată cu lock out-ul de la furcă. Și în România voi continua să merg cu același raport”.

„Și pentru mine setările bicicletei au fost perfecte. Dacă m-aș întoarce la Cape Epic nu aș face nicio modificare”, mărturisește și Răzvan.

Presiunea în anvelope este și aceasta subiect de discutii. Ultimele trenduri ne spun că e bine să mergi cu roțile „dezumflate”, practic la limita unde încep să aibă prea multă frecare, iar amortizarea să nu mai fie eficientă. În Africa s-a mers cu presiune foarte mică. „La început am mers cu 1,4 BAR spate și 1,3 față măsurat cu manometrul”, spune Cătălin. „După etapa a 3a însă am ajuns să mergem cu 1,1 pe față si 1,2 pe spate pentru că ne oboseau foarte mult încheieturile mâinilor de la vibrațiile din drum. Recunosc însă că în ultimele două etape mi-am făcut presiunea «old school», la mână, și a fost chiar mai bine.”

Per ansamblu rezultatele se pare că puteau fi și mai bune. „Desigur că ne puteam clasa mai bine”, spune Hans. „Însă nu a contat asta. Planul nostru a fost să terminăm cursa, să ne simțim bine și să ne antrenăm bine. Exact asta am făcut”.

„Și eu cred că aș mai fi putut concura încă trei etape dacă ar mai fi fost”, mărturisește Karina. „Primele patru zile au fost ok. În a 5a am început să simțim oboseala, dar am reușit să depășim problemele. Odată ce am reușit asta, mintea și corpul au intrat într-o rutină. Am început apoi să ne simțim iar bine. Chiar dacă picioarele sufreau, le simțeam totuși puternice. Gândindu-mă la cum ne-am descurcat în ultimele trei zile, aș zice că da, am mai fi rezistat încă trei etape. Ar fi fost foarte greu, dar le-am fi făcut.”

Legat de costuri, cheltuielile totale nu au fost mici. E bine de știut că pentru un astfel de concurs „pasiunea” trebuie să fie destul de mare, bugetul adică. „Nu am calculat încă totalul final”, spune Cătălin, „dar știu că am platit 2200 euro / persoană pentru înscriere, 950 euro / persoană biletul de avion cu Qatar unde bicicleta era inclusă, câteva sute de euro cazarea de după și înainte de concurs, cel puțin 600 euro transferurile de la aeroport spre Cape Town, spre prima și de la ultima etapă, plus încă vreo 350 eur / persoană pentru Maria, cea care ne-a ajutat extrem de mult după fiecare etapă.”

Un ultim sfat venit din partea lui Hans: „Dacă voi mai participa în viitor la Absa Cape Epic, voi merge cu o rulotă”. Cu alte cuvinte, dormitul la cort are și dezavantaje…