„Haiduci şi Domnite”, Race Report: cu gândul la o lume mai bună

Este o dimineaţă friguroasă de noiembrie, iar oraşul este acoperit de ceaţă. Nu îmi vine să cred ce valoare ridicată îmi arată ceasul cu frecvenţă cardiacă, după trei săptămâni de pauză. Ştiu că am nevoie de o încălzire consistentă, aşa că decid să pedalez din cartierul meu bucureştean, încă adormit, până în Moara Vlăsiei. „Haiduci şi Domniţe” este pentru mine, la fel ca şi pentru majoritatea amatorilor de ciclism de prin această parte de ţară, ultima cursă a sezonului. Sper să mă descurc cât mai bine şi sunt curios cum mă voi simţi după aşa numita pauză de „revenire şi recuperare”. De fapt, aş putea spune, că ţinând cont de perioada de pregătire care urmează, această cursă înseamnă pentru mine debutul sezonului 2016.

Îmi dau seama că în ciuda datelor de pe hârtie – la ce mari provocări tehnice te poţi aştepta la 30 de kilometri de Bucureşti?, „Haiduci şi Domniţe” nu va fi o cursă uşoară. În focul startului, în uşoară coborâre pe macadam poţi cu uşurinţă să te „verşi” cu tot cu bidiviu în primul viraj, iar prin pădure, un covor de frunze alunecoase acoperă niscaiva şleauri. Cauciucurile mele Vredestein Black Panther au ghearele, pardon crampoanele cam tocite după sezon şi mă gândesc că nu ar fi fost rău să pun perechea de Geax Saguaro, în stare mult mai bună ce stă într-un sertar aşteptând. Încerc să inspectez cât mai mult traseul, care e destul de întortocheat astfel încât pot ajunge în suficiente puncte ale lui. Mă impresionează desfăşurarea de forţe de pe traseu şi sunt atent, mai mult decât de alte dăţi să dau bineţe voluntarilor pe care îi întâlneşti în diverse puncte. Îmi dau apoi seama că, aceasta va fi ultima mea cursă cu bicicleta actuală, „bombardierul” KTM Myroon Prestige 29 şi, atent să nu mă vadă nimeni îi şoptesc „hai să mergem tare azi”, dar uite că m-am dat de gol.

La start, muzica se opreşte şi cu toţii ţinem câteva momente de reculegere în memoria victimelor din clubul Colectiv. Alexandru Georgescu, membru al Brigazii de Voluntari nu mai este printre noi, iar Bogdan, Raluca, Andrei si Ciprian se luptă să se facă bine în urma rănilor căpătate în incendiu. Pentru a veni in sprijinul vindecarii și însănătoşirii lor, cei de la Riders Club au decis să direcţioneze întreg profitul realizat de competiția “Haiduci și Domnițe” către familiile acestor tineri.

După acest moment, urmează într-adevăr un start tare cu armăsarul Myroon şi al său căpăstru de la Lauf, după unii dintre cei mai puternici ciclişti ai momentului, Crista Daniel, venit în tricoul de campion naţional, Marius Petrache, Alex Stancu şi Alex Ciocan, călare pe ceea ce pare a fi un full-suspension de 26. Se pare că sunt singurul care încearcă să se alipească acestui grup, conştient că după coborâre va veni şi un viraj pe o suprafaţă tare şi alunecoasă, dar nu e chiar aşa, pe lângă mine trece unul dintre cei mai puternici amatori ai momentului, Antonio Vieru – o dovedeşte rezultatul obţinut la Moon Time Bike. Vechea mea cunoştinţă este, după cum am mai scris poate, şi un spirit foarte auto-critic, căci l-am auzit cum bombănea ceva în timp ce trecea pe lângă mine despre un pantof care nu îi intrase bine în pedală sau ceva asemănător. Nu sunt un fan al emoticonurilor în texte, aşa că vă puteţi imagina acum două puncte şi o paranteză spre stânga…

Mă luptam tare să stau în grupul Crista-Ciocan-Stancu-Petrache-Vieru şi amicul meu de la Asaltul Dunării, mai tânărul Dan Mihai Cristian. Pulsul îmi sărise bine de 180 bpm şi speram ca fiind început de cursă, riderii să o lase un pic mai moale şi să am un scurt răgaz să îmi revin. Nu a fost însă să fie şi nici nu mă mir, aşa că m-am mulţumit cu biletul în primul rând de scaune, să mă rog, şei, în situaţia de faţă la show-ul dat de Crista, Petrache şi Stancu, care dispar în pădure urmăriţi de Alex Ciocan. În ce mă priveşte, mă lansez iar în misiunea „Nu-l scăpa pe Toni!”. De ieşit se pare că i-a ieşit această misiune lui Cristian Mihai, pentru toată cursa, fiind la final sprintat de Toni. Conform unor informaţii de ultimă oră, se pare că Mihai s-a confruntat şi cu o pană, aşadar chiar că a fost rapid!

A urmat apoi pădurea, un single trail care te provoca nu atât prin trasă ci prin faptul că trebuia să fentezi foarte de aproape arborii, iar pe jos erau destule frunze. Am început să mă simt presat de Andrei Bănescu, pe care l-am lăsat să treacă în faţă, nedorind să-i încurc cursa. Cum drumurile de ţară în uşoară coborâre sunt însă specialitatea mea, am reuşit să revin, iar când am intrat într-o nouă secţiune forestieră, am simţit pe cineva venind tare din urmă, am crezut că Bănescu mă ataca, dar de fapt era Leonard Barbu, care m-a depăşit. Am rulat o vreme împreună, deja intrasem pe o porţiune comună cu traseul scurt, şi sunt convins că acesta a fost primul concurs de până acum în care nimeni nu a răcnit la concurenţii mai puţin experimentaţi. Ne-am croit cu toţii drum, aproape obosind de câte ori am spus „mulţumesc”, celor care ne făceau loc. Sunt convins că, noi, toţi cei de pe traseu încercam acelaşi lucru: să pedalăm cât de bine putem!

L-am pierdut pe Leo la un punct de alimentare în zona autostrăzii Bucureşti-Ploieşti, dar în schimb am fost prins din urmă de Alexandru Popovici şi nu peste mult, probabil din cauza cursei de MotoGP pe care o aşteptam cu nerăbdare pentru a vedea rezultatul duelului Lorenzo-Rossi, am pus de un low-side într-un viraj pe coborâre. Adrenalizat de incident, am reuşit însă să revin şi să închei cursa pe locul VII. Lucrurile nu se încheie aici: pentru că nu care să pierd „#TheGrandFinale, 46 vs. 99”, am tăiat-o spre casă, unde m-am aşezat cu o porţie de lasagna în faţa televizorului. După cum poate ştiti, Doctorul a făcut o treabă fantastică, urcând până pe locul patru, dar tot nu a fost suficient pentru a câştiga al zecelea său titlu mondial. De fapt, lucrul ăsta m-a preocupat mai mult decât rezultatul meu în cursă şi cum stăteam eu aşa şi meditam, am primit câteva telefoane care mă anunţau că eram câştigătorul bicicletei Giant de la tombolă, dar cum nu fusesem acolo, tragerea la sorţi s-a repetat… Ei bine, nici măcar acest „detaliu” nu a fost în măsură să îmi ia gândul de la Rossi, cu siguranţă bicicleta a ajuns la un rider care se va bucura de ea mai mult decât mine, iar Rossi are contract cu Yamaha şi în 2016!

Material editat de Marc Sandu