Istoria bicicletei: Tehnologia schimbă regulile jocului

În precedentele 3 articole am prezentat principalele repere din cursul istoriei bicicletei, de la celeriferul fără pedale la apariția mountain bike-urilor. Am scris despre rolul pe care bicicleta l-a jucat în modelarea societății de la începutul secolului al 20-lea și a marilor pasiuni pe care noul vehicul le-a stârnit. Astăzi ajungem la ultimul episod din seria pe care am pregătit-o, în cadrul căruia vom trece în revistă noile tehnologii introduse în construcția bicicletelor.

Cel mai important aspect privind acest subiect sunt materialele din care bicicletele au început să fie confecționate, în special cadrele și furcile. Este binecunoscut faptul că oțelul a fost mulți ani folosit în acest scop și mai este și acum în cazul anumitor biciclete, dar acest fapt s-a schimbat prin anii 70 când a început să fie folosit aluminiul. Cu un raport rezistență/greutate mai bun decât cel al oțelului, principalul avantaj al aluminiului era masa redusă a cadrelor, dar și o rigiditate superioară. Au fost folosite mai multe aliaje ale acestui material, dar două s-au evidențiat de-a lungul timpului și sunt utilizate la scară largă și astăzi, fiind vorba despre 7005 și 6065.

Dar marele pas a fost făcut odată cu apariția primelor cadre de carbon, la finele anilor 80. Exoticul material nemetalic este ușor, rezistent și poate fi modelat să fie rigid în anumite zone și elastic în altele. Au trebuit să treacă mulți ani pentru dezvoltarea metodelor de fabricație, dar rezultatele nu au lăsat de dorit. Fără vreo exagerare, în momentul de față carbonul este materialul suprem în materie de construcția de biciclete prețul său fiind pe măsură, însă performanțele la superlativ.

Pe urmă, nu doar cadrele au devenit mai ușoare, ci și piesele mai ergonomice. Un exemplu elocvent sunt manetele de frână cu manete pentru schimbător incorporate, folosite la cursiere, apărute tot la sfărșitul anilor 80. Numite manete dual-control sau ergo-power în funcție de producător, acestea au dus schimbarea vitezelor la vârful degetelor cicliștilor, la propriu! Nici pedalele automate, dezvoltate pe la jumătatea aceluiași deceniu, care permit prinderea piciorului de acestea nu sunt de lăsat la o parte, dar în această privință vom reveni cu un articol special. În ceea ce privește mountain bike-urile, avansul tehnologic a fost și mai mare, trecându-se de la frânele cantilever la cele pe disc, iar suspensiile au ajuns să fie integrate în cadru, nu doar să fie parte a furcii de față.

În final, putem constata că limita dezvoltării bicicletelor este mereu dusă mai departe, propulsată de avansurile tehnologice. Însă, indiferent cât de high-tech vor ajunge, plăcerea mersului pe bicicletă va fi aceeași și va fi de neînlocuit.