Ce poți face dacă ți-a fost furată bicicleta și vândută unei alte persoane

„Piața” bicicletelor furate din România e o realitate perenă și, chiar dacă Occidentul se consideră primara sursă de bunuri, nici „recolta” autohtonă nu e neglijabilă. Unii mai norocoși ajung să își recupereze prejudiciul, pe când alții descoperă că vehiculul lor cu două roți se află în posesia altcuiva, după ce a fost vândut de către infractor. Tocmai de aceea am apelat din nou la partenerii noștri de la Societate Civilă de Avocaţi Cărăbaș, Lungu pentru a ne explica ce se poate face legal pentru a-ți recupera bicicleta în caz că aceasta a fost revândută.

Premisa de la care se porneşte este aceea că între un cumpărător şi un vânzătorul neproprietar a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect proprietatea unei biciclete. Având în vedere că bicicletele, ca bunuri mobile, nu sunt supuse niciunui sistem de publicitate (precum Cartea Funciară pentru bunurile imobile) şi ţinând cont de principiul libertăţii de formă ce guvernează contractele civile (Art. 1178 Cod Civil), contractul de vânzare-cumpărare va lua naştere în mod valabil prin simplul acord de voinţe al celor două părţi. Astfel, neîndeplinirea cerinţei de formă (existenţa fizică a unui contract de  vânzare) în domeniul contractelor de vânzare nu va afecta valabilitatea operaţiunii, aspect subliniat şi la nivel doctrinar, remarcându-se pertinent că, potrivit Art. 1674 Cod Civil, transmiterea proprietăţii are loc “de drept”, “din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă.”

Dreptul de proprietate este un drept perpetuu care nu se stinge prin simplul neuz al atributelor ce îl compun, atributul de dispoziţie şi cel de folosinţă. Aşadar, adevăratul proprietar nu şi-a pierdut dreptul său prin deposedarea ilegitimă cauzată de vânzătorul neproprietar sau prin simpla pierde a bunului, putând revendica bunul său în mâinile oricui s-ar afla, prin apelul la acţiunea în revendicare. Însă aceasta nu înseamnă că dobânditorului ulterior al bunului nu îi este recunoscut niciun drept asupra bunului. Cumpărătorul ar avea posibilitatea ca, recurgând la posesia de bună-credinţă, ca mod de dobândire a proprietăţii asupra bunurilor mobile (astfel cum prevede Art. 937 din Codul Civil), să paralizeze o acţiunea în revendicare a proprietarului bicicletei. În acest sens, trebuie menţionat ca timp de trei ani de la deposedare, adevăratul proprietar poate uza de acţiunea în revendicare pentru a reintra în proprietatea bunului aflat la posesorul de bună-credinţă. În condiţiile în care acest termen se împlineşte fără ca proprietarul să fi exercitat acţiunea, acesta este decăzut din dreptul de a mai introduce o astfel de acţiune, iar cumpărătorul poate fi considerat proprietar. Întrucât Codul civil califică termenul de trei ani din speţă ca fiind unul de decădere, acesta, în principiu, nu este susceptibil de suspendare. Potrivit art. 2548 alin. (2) din Codul civil singura circumstanţă care justifică suspendarea unui termen de decădere este reprezentată de o forţă majoră. Acelaşi act normativ, defineşte, la art. 1351 alin. (2), forţa majoră ca fiind orice eveniment extern (care nu depinde de părţile implicate, nu poate fi influenţat de acestea), imprevizibil, absolut invincibil (producerea sa nu poate fi împiedicată în vreun fel) şi inevitabil.

În ipoteza în care proprietarul va uza de acţiunea în revendicare, reintrând în posesia bicicletei, cumpărătorul se poate îndrepta împotriva vânzătorului neproprietar pe temeiul răspunderii civile contractuale (Art. 1350 Cod civil), ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate. Totodată, luând în calcul contractul de vânzare existent, este incidentă şi obligaţia vânzătorului de a-l garanta pe cumpărător împotriva evicţiunii, obligaţie care potrivit Codului Civil ia naştere “de drept” (Art. 1695 Cod civil). Evicţiunea reprezintă pierderea proprietăţii lucrului sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar. Este evident că în ipoteza revendicării bicicletei de către adevăratul proprietar, cumpărătorul va fi deranjat în exercitarea stăpânirii asupra acesteia, însă prejudiciul suferit de către acesta din urmă, în ipoteza evingerii sale, va fi reparat de către ”vânzătorul” neproprietar. Cu toate acestea, cumpărătorul de bună-credinţă va avea la îndemână şi în ipoteza revendicării bicicletei de către adevăratul proprietar, încă un drept recunoscut de lege, în anumite condiţii speciale. Astfel, conform, art. 937 alin. (3) din Codul civil, dacă bunul mobil a fost achiziţionat dintr-un loc în care se vând în mod obişnuit bunuri pentru cel în discuţie sau de la o persoană care vinde în mod frecvent astfel de bunuri, chiar şi în eventualitatea admiterii acţiunii în revendicare, cumpărătorul de bună-credinţă va putea reţine bunul până la indemnizarea sa integrală pentru preţul plătit vânzătorului. Textul nu face vreo diferenţiere, deci compensarea acestuia poate fi realizată fie de ”vânzătorul” neproprietar, fie de adevăratul proprietar. Însă, pentru a beneficia de un asemenea beneficiu legal, cumpărătorul de bună-credinţă va trebui să dovedească îndeplinirea acestor condiţii suplimentare (achiziţionarea bunului dintr-un astfel de loc sau de la o astfel de persoană), precum şi preţul plătit.

După cum se poate remarca, toate cele prezentate mai sus au avut în vedere existenţa unui cumpărător de bună-credinţă. În ceea ce priveşte dobândirea bunurilor mobile prin posesie de bună-credinţă, art. 938 alin. (1) din Codul civil defineşte posesorul de bună-credinţă ca fiind aceea persoană „…care nu cunoştea şi nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calităţii de proprietar a înstrăinătorului.” Prin urmare, dacă au existat circumstanţe cunoscute de către cumpărător şi din care rezultă că ”vânzătorul” nu este proprietarul bunului (spre exemplu, alt nume sau alte date de identificare inscripţionate pe bicicletă decât cel/cele ale ”vânzătorului” coroborat cu imposibilitatea acestuia din urmă de a prezenta acte de provenienţă – factură, chitanţă), acesta nu va fi considerat ca fiind de bună-credinţă. Importat de menţionat este faptul că, potrivit art. 14 alin. (2) din Codul civil, buna-credinţă se prezumă până la proba contrară. În consecinţă, cel care reclamă reaua-credinţă a cumpărătorului va trebui să o dovedească, în speţă proprietarul adevărat.

Un alt aspect important este reprezentat de faptul că art. 938 alin. (2) din Codul civil impune ca buna-credinţă a cumpărătorului să existe la data intrării în posesia efectivă a bunului. Astfel, cumpărătorul nu trebuie să fie de bună-credinţă doar la momentul încheierii contractului de vânzare, ci şi la data intrării în posesie. Spre exemplu, în situaţia în care bicicleta a fost achiziţionată de pe un website cu anunţuri de vânzare şi a fost livrată cumpărătorului, acesta nu va fi considerat de bună-credinţă dacă se dovedeşte că la momentul receptării bunului a constatat existenţa vreunor împrejurări care indică lipsa calităţii de proprietar a înstrăinătorului.

În toate situaţiile în care se va dovedi că nu este de bună-credinţă cumpărătorul, acesta nu va putea opune adevăratului proprietar beneficiile care îi sunt recunoscute de lege, conform menţiunilor din partea introductivă. În egală măsură, proprietarul de drept nu va fi ţinut să revendice bunul doar în termenul limită de trei ani indicat anterior. Cu toate acestea, chiar dacă cumpărătorul va fi de rea-credinţă, pasivitatea adevăratului proprietar nu va rămâne nesancţionată, cel dintâi putând dobândi proprietatea bunului nerevendicat după împlinirea unui termen de 10 ani de la intrarea în posesie (art. 939 din Codul civil).

Foarte important este și apelul la 112 pentru a semnala dispariția bicicletei sau identificarea acesteia în posesia altei persoane!

Concluzionând, se poate afirma că dispoziţiile legale indicate anterior par a fi mai favorabile cumpărătorului, în ipoteza în care acesta este de bună-credinţă. Sarcina adevăratului proprietar este mai dificilă întrucât acesta este ţinut să acţioneze într-un anumit termen, să dovedească temeinicia pretenţiilor sale şi chiar să despăgubească cumpărătorul de bună-credinţă dacă doreşte restituirea rapidă a bunului său. Nici în ipoteza în care cumpărătorul ar fi de rea-credinţă, adevăratul proprietar nu are o sarcină mai uşoară, el fiind ţinut să dovedească inexistenţa bunei-credinţe a cumpărătorului.

„CĂRĂBAȘ, LUNGU – Societate Civilă de Avocați” este o societate de avocatură lansată de curând în Cluj-Napoca. Deși societatea este nouă pe piața avocaturii, aceasta se bucură de încrederea unor clienți de renume, atât din mediul de afaceri local, cât și din rândul investitorilor străini. Cuvintele cheie ale echipei sunt determinare, performanță și rezultate, convingeri care o ghidează într-un parteneriat de succes pe care îl semnează cu fiecare client. Calitatea serviciilor profesionale recomandă societatea nu doar în Cluj-Napoca, ci și în alte orase din țară și străinătate ca un partener de încredere, care colaborează cu experți din domenii adiacente, pentru a găsi cea mai bună soluție pentru satisfacerea nevoilor și exigențelor clienților. În portofoliul societății se numără atât companii cu capital străin, societăți autohtone, organizații non-profit, cât și persoane fizice, care beneficiază de consultanță, asistență și reprezentare juridică la cele mai ridicate standarde, activitate ce acoperă o sferă largă de ramuri ale dreptului pozitiv.