Bike Transalp 2016 – A doua parte (2)

În continuare, a doua parte din relatarea despre Bike Transalp 2016!

Etapa a 3-a. Scuol (Elveția) – Livigno (Italia)

Am ales să petrec noaptea tot la Nauders la aceeași pensiune, motiv pentru care dimineața aveam de parcurs un drum de 30 de km cu mașina. Nu e mult, exceptând situația în care ești pe un drum de munte. Undeva la 7:30 pornesc cu Iulia spre Scuol, iar vameșul elvețian vâzând numărul de concurs de pe bicicletă ne face semn să nu mai oprim. E bine că elvețienii nu poarta grija altor state mai civilizate, ca de exemplu România, acolo unde în ultima perioadă aștepți o oră la graniță pentru a fi „verificat”.

Ajungem la start și după o mică încălzire singur, în timp ce Wouter lăsa Iuliei bagajul suplimentar, pedalăm împreună spre locul de start. Tot în boxa A2 ne e locul și azi. Pun bicicleta peste gard și după câteva explicații, pe care nici eu nu le-aș fi putut lua în serios, sunt lăsat să intru. Ca norocul, în alte zone alte planetei regulile se termină acolo când interferează cu bunul simț și cu logica.

Luăm startul. În fața noastră se cade și ne blocăm destul de aproape de zona cu pricina. Ulterior aveam să aflăm că o tipă a suferit o fractură de claviculă în căzătura respectivă. Etapa începe cu o urcare pe asfalt și mă simt din nou bine. Cu toate astea, Wouter mă îndeamnă să stau pe aproape. E din nou prea rapid pentru mine însă mă conformez. Urma o zonă urâtă. În niciun caz din privința peisajelor ci mai mult din punctul de vedere al urcării. O urcare rapidă cu scurte zone abrupte în care știam că nu eram prea rapid. Mă plasez în roata lui Wouter dar panta e suficient de abruptă încât să nu prea conteze frecarea cu aerul, dar nu e suficient de abruptă încât să mă simt bine pe ea. Sunt prins între două zone, un discomfort total și un tempo ridicat îmi dau bătăi de cap. La un moment dat Wouter se distanțează câtiva metri în față și simt un deget care mă apasă pe spate. Ce dracu vor ăștia? Mă întorc. Șoc și groază, din nou. Era Silke Ulrich, campiona naționala la elite a Germaniei de anul trecut. Îi zic pe germană că treaba asta nu-mi face bine la moral, și să nu mai facă asta. Daca vrea să meargă mai repede n-are decât. Cei din grup încearcă să râdă dar îmi dau seama că nu le pica bine ritmul nici lor. În mod interesant nimeni nu mă depășește. Dar cum creierul privat de oxigen reacționează mai greu, îmi dau cu greu seama că dacă sunt în grup cu a doua echipă de la mixt, înseamnă ca Sally e în fața noastră. Nu din nou. Îl întreb pe Wouter dacă chestia aia portocalie din depărtare e cumva Sally și cu Ben. El îmi confirmă.  Moralul meu la ora aia=zero.

“Goddamn,  we need to catch her”, zic eu cu jumătate de gură. Pe măsură ce urcarea progresează începem să ne apropiem de Sally. Echipele din jurul nostru erau aceleași, iar ecartul față de primii nu era prea mare. Era clar, Sally e în formă de zile mari. Începeau trail-urile și mă jucam cu lock out-ul încă funcțional, ca să vezi. Wouter era în fața mea și simțeam clar că putea merge mai repede. Nimic nou la orizont în cazul ăsta. Cu toate astea depășim echipe, destul de multe și intrăm pe zona de Enduro. Un single trail vălurit la peste 2000 de metri altitudine, cu  rădăcini și un sol pietros dar destul de aderent trezesc o grămadă de emoții în mine. Wouter merge tare și reușesc să mă țin de el. Wow! Cu secțiuni din astea va trebui să-mi fac abonament la Transalp!

Începem urcarea, din nou. Mă uit pe profilul lipit pe cadru și văd 1km de schieben, adică pushbike. Drumul se face din ce în ce mai abrupt, dar nu e chiar cazul de pushbike. La câtiva metri în fața mea Sally urcă pantele abrupte fără să se miște din corp măcar 1cm. E incredibilă fata asta! Cu toate astea o ajungeam încet dar intrăm din nou pe o potecă. Urmau din nou zeci de km de potecă undeva între Elveția și Italia. Peisajul? Nu-l pot descrie în cuvinte. Uit repede de orice gând și sunt 100% captivat de ceea ce fac. Da, pentru momentele astea merg cu bicicleta. Ești doar tu și natura. Bicicleta nu mai contează, concursul nu mai contează, tot ce contează e să mergi cât mai repede. La un ac de păr Wouter taie poteca și fără să stau prea mult pe gânduri mă iau după el. O depășim pe Sally și pe Ben, iar la următorul viraj se iau după noi. Intrăm pe o coborâre rapidă dar fără elemente tehnice. Speram să fie mai greu, așa cei din spate ne vor sufla în ceafă. Deodată poteca se face mai abruptă . Ea șerpuiește pe un versant abrupt, acoperit de o pătură cu pietre mici. Versanții curg în vale acolo unde un lac albastru spre verde îți fură atenția. E unul dintre cele mai frumoase peisaje în care am fost vreodată și asta nu e puțin. Wouter se încumetă pe serpentinele respective.

Merg după el însă la al treilea viraj văd că are probleme și ia destul de riscant acul de păr. În clipa respectivă renunț, mă dau jos de pe bicicletă și o iau la pas ca un copil care umblă pentru prima dată pe gheață. Totul era incredibil de alunecos, iar pulsul ridicat îmi testa concentrarea. Ajung la baza și de acolo pedalăm pe un single track în ușoară urcare pe versantul stâng față de direcția de mers. Peisajul e incredibil și Wouter se întoarece și-mi aruncă un zâmbet peste umăr.

Ritmul crește din nou și uit repede de bine. Urma o zonă rapidă, în ușoară urcare. Eram într-o vale înconjurat de piscuri de peste 3000m înălțime. Un sol pietruit și o vegetație alpină cu arbuști groși pe care nu ți-i-ai dori în brațe delimitează poteca. Îi dau un bidon la Wouter și el pleacă încet în față pentru a putea beneficia de plusul lui de putere și pentru a scurta timpul petrectu la punctul de alimentare. Mânânc și beau știind că urma a treia urcare majoră a zilei.

La baza urcării ajungem două echipe. Erau cei de la Buff și încă o echipă de italieni. Pe unul dintre italieni îl știam de anul trecut. Urca bine dar avea probleme pe coborâre. Mai târziu aveam să aflu că a evoluat foarte mult în jos, iar noul coechipier era la fel de rapid. Urcarea se face tot mai abruptă și suntem în mod constant depășiți de băbuțe și moșuleți pe e-bike-uri, numai pentru a fi incomodați de aceștia la prima rădăcină sau zonă mai tehnică. Ca norocul, toți cei întâlniți pe traseu sunt destul de receptivi în a ne face loc. Peste tot sunt spectatori care te încurajează, asta chiar dacă ești la 2300+ metri altitudine în vârful muntelui. Urcarea se transformă în potecă și Wouter îmi tot zice să merg mai tare. Îi dau de înțeles că e ok ritmul ăsta pentru mine. “Faster”. Ori de câte ori voiam să o las cu 1% mai moale auzeam din spate un „what are you doing?” Mă, omul ăsta are ceva senzor de putere în ochi? Cum mama dracului își dă seamă că merg doar cu ceva mai puțin mai încet?? Pulsul e cu 1-2 bpm mai mic, dar viteza e aproape identică. „Pedal”! Se aude din spate.

Ca norocul coborârea începe și îl las pe Wouter în față. La o mică rupere de pantă dispare în stânga potecii și mă speriu brusc pentru că nu-l mai văd.  Ajung la pragul respectiv și îl vâd în picioare ținând bicicleta de șa. „Are you ok?” , „Yeah. Just go, don’t wait.” Tipic. Pornesc și merg în față. În scurt timp unul dintre italienii băștinaș îmi cere să-i fac loc. Îl las în față. Știa coborârea având în vedere cum intra în virajele cu vizibiltatea zero. Cu toate astea o ia greșit peste un poduleț din care lipseau câteva scânduri. Frânez violent și strig după el. Wouter se oprește la fix și din ultimul devine primul, restul o luăm la fugă spre poteca marcată. Coborârea are mici praguri în urcare pe care trebuie să apăs din toată forța în pedale. Nu merge cu cadență ridicată și cu dozări de putere. Dacă vreau să stau în grupul ăsta atunci trebuie să dau tot. Urma să văd ulterior cum avea să fie finalul.

Coborârea se termină undeva lângă Livigno. E plin de oameni pe margine și toți ne încurajează. Suntem într-un grup cu cei doi italieni. Pedalăm cu 40-45km/h pe drumul forestier. E plin de praf și lumea de pe margine se trage în ultimul moment. Depun tot efortul din lume dar trebuie să fiu atent la gropi și alte obstacole pe care cei din față nu au cum să le semnalizeze în ritmul ăsta. Italienii au o grămadă de suporteri pe margine și am impresia că toată lumea îî cunoaște. E o senzație unică asta în care te trezești dintr-un sentiment de efort și oboseală extreme pentru a pedala din toată forță, fără prea mult sens ce-i drept, sub imboldul spectatorilor de pe margine. Mă simt ca într-un cadru tipic de concurs. Motivat, pornesc pe ultima urcare a zilei. În fața noastră? Sally și Ben. E incredibilă femeia asta. O ajung, mă uit la fața ei și nu schițează nimic. Respiră din greu însă într-o manieră controlată. Pare calmă dar în același timp reacționează la fiecare modificare a pantei cu o apăsare scurtă pe maneta de la schimbător. Îi arunc un “you rock” și îmi văd de treabă. Îi zic la Wouter că aș vrea să merg mai repede dar n-am cum, efectiv n-am de unde. Printre două respirații îmi zice: “you know Rob, she trains and you don’t”. Dau răzând din cap. Nu pot merge mai tare dar mă simt bine în ritmul ăsta. Îl mai iau în glumă pe Wouter și fac aluzie la vârsta lui. Schimbăm glume iar cei din grup nu par să intre în horă. Dacă nu aș depune efortul ăsta m-aș prăpădi de râs. Toți sunt serioși. Dar în scurt timp traseul devine plat și Wouter îmi zice să mă grăbesc că vine coborârea. Trec turat pe lângă Sally și pe lângă italieni, dar ce să vezi. După 100 de metri de coborâre venea un perete pe care trebuia să-l… urcăm. „Just great old man”. Speram să mă odihnesc dar sprintul de mai devreme avea să mă coste acum mai mult. Bag capul în pământ și mult mai serios încerc să urc. Dar după pantă, vine altă pantă și tot așa. Wouter dă din umeri. După câteva rampe infernale intrăm pe coborâre și ajungem într-un final la finiș. Ahh.  Terminăm pe 17 și recuperăm câteva minute față de echipele din jurul nostru. Eu stau relaxat, mi-am îndeplinit obiectivul în etapa a 3-a: am ajuns înainte lui Sally. Haha.

Spre seară la cazare, uitându-mă de pe laptop la clasamente și rezultate, intrigat de ritmul pe care-l avea Sally caut o grămadă de rezultate din sezonul actual. Le compar cu alte persoane pe care le aveam ca reper și mai ales cu rezultatele de anul trecut. După vreo 30 de minute tabloul e clar. Anul trecut Sally participase la feminin cu o tipă din Germania care, uitându-mă la rezultate ei, era destul de departe de nivelul lui Sally. Anul acesta Sally avea un loc doi la campionatul mondial de maraton, un loc unu la cel european și o grămadă de victorii. Era la cel mai înalt nivel. Cuplat cu faptul că era la mixt, iar în porțiunile plate Ben era tot timpul în fața ei e destul de clară performanța din ultimele trei zile. Oricum, tot respectul pentru Sally , jos pălăria!!!

Seara la pasta party organizatorii sunt foarte deschiși și îmi oferă porția cuvenită, chiar dacă eu pierdusem tichetul. Le explic situația, mă notează și rezolvat. Primesc o farfurie de paste, puteam să aleg între mai multe sortimente, toate din preparate calitative plus iaurt, plus parmezan, plus chiflă. Ba mai mult, merg de două ori și mi se oferă alte două porții la fel de mari (nu râdeți, puteam mânca orice și oricât). Atmosfera din sala de sport e frumoasă, după premierea celor mai rapizi se derulează o grămadă de imagini din timpul etapei pe un fond muzical agreabil. Perfect. Mai târziu încheiem ziua la o bere și ne vedem fiecare de drumul lui. Aș mai rămâne la Livigno încă 3 ani, dar a doua zi trebuia să plecăm spre Bormio.

Participanții și organizatorii afirmau la finalul zilei că etapa a 3-a avea cel mai atractiv traseu din istoria Transalp-ului. Să vedem 72km și 2600m diferență de nivel, sună bine. Mai departe, 26 de km de singletrack, potecă sau cum vreți voi să o denumiți, adică 35% din distanța totală a etapei. Ce face etapa asta mai specială ca altele? Exact ăștia 35% de singletrack. Aș adăuga și peisajele incredibile și fundalul cu ghețarii înzăpeziți. Dar asta am mai văzut și în alte etape, la alte concursuri. Mă întreb atunci, dacă etapa asta are cel mai atractiv traseu din istoria Transalp-ului, de ce nu introduc organizatorii mai mulți kilometri de potecă? Adică sunt convins că din punct de vedere al rutelor, Alpii oferă posibilitatea păstrării unui procentaj de poteci care să corespundă cu peste 35% din distanța totală de concurs. Personal și la fel cred și cei cu are am discutat despre asta, evoluția pe viitor a evenimentului ar trebui să meargă în direcția asta. More trails! Don’t worry, everyone will like the course even if the trails are harder (asta era pentru organizatori).  Nu termină suficient de multă lume Transalp-ul? Și care e problema? La anul vor veni mai pregătiți și ma motivați să ducă traseul până la capăt!

Etapa a 4-a.  Livigno(Italia)-Bormio(Italia)

E miercuri dimineața. Mă trezesc în jurul orei 6 a.m. pentru micul dejun. Afară soarele deja își face loc printre piscurile înzăpezite. După trei zile de concurs lucrurile încep să devină mai serioase. Etapa cu numărul 4 e prima la care rezultatul deja începe să cântărească mai mult și oboseală începe să-și spună cuvântul. Mă simt bine, mult mai bine ca anul trecut și încep să cred că am luat deciziile corecte în antrenamentele pe care le-am făcut. Cu micul dejun în rezervor merg cu Iulia la un local din zonă pentru a bea o cafea cât timp ea avea să-și învingă somnul pentru a lua micul dejun. La start Wouter aștepta deja în boxa A2. Încălzit și pregătit merg alături de el la start. După câteva povești cu cei din jur plecăm la ora 9.00 în ceea ce știam că va fi prima durere de cap adevărată.

N-apuc bine să pornesc că toată lumea vrea să-și facă loc în față. Mașina de deschidere merge prea încet iar concurenții depășesc peste tot. Merg agresiv pentru a-mi păstra poziția și încerc să rămân pe margine pentru a nu fi prins în mijloc la o eventuală căzătură. Din păcate o persoană neatentă de pe margine nu se trage și intru direct cu capul în poșeta ei. O trec verbal prin tot arborele genealogic dar nu pare impresionată. Eram destul de în spate și Wouter era chiar în fața plutonul. Relax, ziua e lungă și într-un concurs de șapte zile n-are rost să risc inutil. Deodată sunt depășit pe partea dreaptă de o concurentă notorie. The Goat! Capra, așa au poreclit-o cei din pluton. Deja circulau glume pe seama ei. Fără supărare, dar era o distrusă. Făcea parte dintr-o echipă mixtă și la start se băga până în față, adică între Platt, Huber, Lakata și restul, asta în condițiile în care la finalul zilei întârzierea ei față de echipele mai bune de la ea din categorie era mare și pe ceasul de la gară. Capra era acum în dreptul meu! Se anunța o zi minunată.

Enervat de faza cu poșeta nu-i fac loc, dar tipa asta nu lasă de la ea. Mă trag în ultimul moment, ea lovește oglinda unei mașini parcate pe margine. Oglinda ricoșează în pluton și intră sub roata unui participant. Plutonul frânează și aprope că se cade. Capra pedalează în față,  nederanjată de toată întâmplarea. Merg lângă ea și o întreb ce dracu a fost asta. Îi zic să se calmeze dar nu dă nici doi bani pe mine, ba mai mult accelerează să depășească. Doar că de data asta îl are în față pe Wouter. “Not you again” îl aud încruntat pe Wouter care imediat trage la maxim în dreapta și dă jos capra de pe drum. Yeahh! Strig eu din spate și o depășesc pe interior.

Cu capra undeva în spatele nostru intrăm pe un drum îngust și motociclete neutralizează în continuare cursa. Schimb câteva vorbe cu Michael de la Rocky Mountain și în curând se dă startul propriu-zis. Cum pedalam chiar în fața plutonului echipele profesioniste se detașează repede. Merg într-un alt ritm și nu par prea afectate de efort. Prima urcare e destul de abruptă, lucru care mă avantajează așa că merg un ritm bunicel. Mă simt bine și-l am în față pe Daniel Federspiel, un pachet de mușchi care urcă incredibil de bine pentru greutatea sa. Se distanțează încet în față și rămân singur cu Wouter undeva la 50 de metri în față. Ajungem în vârful primei urcări și de aici un drum forestier, cu pietre destul de mari și cu aderență scăzută ne fac viața grea în jos. Wouter merge foarte atent pentru a nu risca vreo pană dar concurenții din spate încep să ne depășească. La baza coborârii trecem prin punctul de alimentare și încărcăm bidoanele. Eram undeva la kilometrul 39 și urma un infern. O urcare lungă de asfalt, cam 12 km, urmată de o urcare de 4-5 km pe trail-uri. În total: 16km de urcare cu 1500m diferență de nivel. Nu-mi place asfaltul într-o cursă de mtb, dar asta este. Merg cât pot de tare în condițiile în care urma să pedalez o oră jumătate până în vârf. Stau aproape de echipa din italia și chiar mergem împreună în sus. Socotesc că mergeam bine cu toate că efortul începea să fie aproape de limită. Wouter îmi zicea că schimb prea des tempo-ul. Îi zic să tacă că e bătrân și nu vede bine. Mai în glumă mai în serios îmi spune că oricum e ok, Sally era în spatele nostru. Dar știam că dacă tipa e tare undeva, atunci pe asfaltul ăsta va șterge pe jos cu mine. Ajungeam echipele din față dar Wouter era în continuare nemulțumit.  Mă împinge de câteva ori la ieșirea din viraje zicându-mi să nu mă mai odihnesc. Îi zic că nu face mare lucru cu impulsurile astea, doar se obosește mai tare. Dar bătrânii ăștia rapizi n-ascultă de cei tineri, iar tânărul de față era poate prea relaxat. N-avem încontro, dacă intram în mentalitatea racerului clacam după 30 de minute. Doar că Sally se vede la orizont iar orgoliul meu apasă brusc mai tare în pedale. N-apuc să mă enervez bine că se termină și urcarea pe asfalt.

Intram pe o potecă specaculoasă, undeva între pasul Stelvio și Umbrail la peste 2600m altitudine. Pe potecă nu puteam să depășesc dar Wouter îmi zice că tipul din față era fost campion național al Germaniei la elite. Suntem bine chiar dacă Papa (a.k.a Wouter) îmi zice frecvent să merg mai tare. Era ca musca aia pe spate care te tot înțepa și de care nu puteai scăpa decât mergând mai tare. Zis și făcut. Încep să nu mai vâd bine, iar altitudinea și efortul îmi copleșesc organismul. Am crescut intensitatea cu 5 bpm iar senzația din picioare era ciudată. Nici urmă de crampe, doar 1 milion de ace care mă înțepau la fiecare pedală. Trebuie să se termine odată că sunt la limită. Mă forțez să trec pe bicicletă pragurile și zonele tehnice iar musculatura urlă din fiecare fibră.

Ca norocul Papa se împotmolește într-o piatră și am timp de un mic respiro. În fața mea, neamțul se rostogolea în jos pe versantul abrupt. Îl întreb dacă e ok. No problem se aude mai de jos. În față un ac de păr însemna pushbike. Trebuia să alerg, nu ajungea să umblu. Ajung pe Bocchetta di Forcola, acoperișul Transalp-ului ediția 2016.

2768 de metri deasupra nivelului mării. În față, o mare de munți înzăpeziți și cu versanți abrupți până în văile adânci ale căror fund nu era vizibil. Începea coborârea. Aveam în față cel puțin 40 de minute de mers repede în jos. Dacă până acum mi-am folosit mușchii acum trebuia să-mi folosesc creierul.

Maratoniștii n-au renumele unor mai coborâtori, iar de cele mai multe ori tempo-ul văzut din exterior pare mic, iar tehnica precară. O mare parte din cei care pornesc la maratoane au carențe în materie de tehnică, chiar și în partea superioară a clasamentului. În realitate însă, la un concurs pe etape abordarea coborârilor necesită un amestec de experiență, precizie, tehnică și relaxare. Se merge atât de tare pe cât îți permite bicicleta, tehnica și mai ales condiția fizică. Aici nu e loc de greșeli stupide. Nu e loc de zmei. Nu e loc de manevre riscante care dacă reușesc aduc un avantaj de câteva secunde dar care dacă eșuează consecințele pot fi catastrofale. După zile lungi de concursuri și ore în șir pedalate aproape de maxim, concentrația, forța și coordonarea au de suferit.  Ești în mijlocul pustietății și orice intervenție, chiar și în Alpi durează cel puțin 30 de minute. O simplă tăietură mai adâncă poate însemna sfârșitul. Majoritatea suntem niște scheleți, fără protecții și cu 100mm cursă la suspensii. Un viraj abordat prea repede și totul se poate termina prea brusc, așa cum urma să aflăm în etapa a 5-a.

Pe prima parte merg în față și Wouter se declară mulțumit de ritm. Ne detașasem de echipele urmăritoare iar coborârea devenea tot mai rapidă. Mergem pe un drum spălat și plin de pietre, intercalat cu zone de potecă și vechi poduri de piatră degradate. Îl las pe Wouter în față pentru a beneficia de experiența vastă în situații din astea. Stau aproape de el iar viteza depășește de multe ori 70km/h, asta în condițiile în care nu ne aflam pe un drum forestier. Peisajele sunt incredibile, iar valul de căldură ne lovește undeva la jumătatea coborârii.

Aerul se schimbă, vegetația se schimbă, totul pare altfel. Din peisajul alpin în care eram cu 30 de minute mai devreme, acum eram într-un peisaj arid și pietros. Frânele erau încinse însă bicicletele se comportau excelent în condițiile date. La baza coborârii mă trezesc brusc și reușim să mărim tempo-ul. Pulsul crește spre maximul zile și mă simt plin de energie. Pedalam în picioare și pentru prima data de când concurez cu Wouter simt că mergem într-un ritm similar și că amândoi avem același țel. Intrăm pe porțiunea de enduro și îi strig la Wouter să go for it. Adică să-i dea bice. După primul viraj mă trezesc cu Wouter pe exterior făcând echilibristică pe marginea potecii. Redresează și pleacă în viteză în față. Mă pierde la un ac de păr și rămân singur. Ritmul e bun și prezența spectatorilor pe margine îmi dă de înțeles că ne apropiem de finiș. Un viraj îngust la capătul unei porțiuni de viteză îmi dă niște emoții însă cu piciorul scos din pedală și cu frâna spate blocată ies cu bine. Trecem pe sub finiș.

Poziția 15 în final iar ritmul din ultimele 30 de minute era mai mult decât bun! Recuperăm mult azi față de echipele cu care concuram direct. Mai mult, Sally termină la 10 minute în spatele nostru. Puteam să beau liniștit o bere, oricum a doua zi urma etapa regină. Avea să doară. Cum și cât de tare avea să doară asta veți afla data viitoare!