Și mi-am luat pedalele la spinare…

Continuăm publicarea articolelor din concursul Tu pe unde ai pedalat anul acesta? Toți sunteți bineveniți în a participa la acest concurs. Astăzi, îi dăm cuvântul lui Vlad Cucu, care ne povestește cu mult umor și voie bună despre sezonul său din 2014.

Ca nenumărați alți copii din această binecuvântată țară, mi-am petrecut și eu mulți ani călărind cu nesaț „Pegas”-uri și „Tohan”-uri, meteahnă moștenită de la tata, care, vară-iarnă, vântura orașul pe bicicletă, descălecând numai ca să stea pe la cozi sau să-și optimizeze, la o bere, nivelul de lichide din organism. Din varii motive, pentru o vreme am renunțat la pedalat. Ca atare, ultima bicicletă a ruginit cu spor la maică-mea în pivniță. Acum câțiva ani mi-am achiziționat, în fine, una nouă, numită de producător, la derută, „hibridă”. După ce, ulterior, am încercat și altele, mai de soi, am înțeles de ce se numea așa: a mea avea ceva din greutatea unui tanc și ceva din manevrabilitatea unei căruțe care geme sub povara unei căpițe de fân. Totuși, din entuziasm, am cărat-o după mine și la mare, și la munte, încântat că, în sfârșit, „mă dau” din nou. Cu ea îmi fac, în continuare, treburile prin oraș, iar dacă o leg pe unde o las, o fac doar ca să n-o „recicleze” careva ca fier vechi, că ar lua bani buni pe ea.

Cu toate astea, simțeam că trebuie să trec la nivelul următor. Așa cum se zgâiesc unii la bemveuri și merțane, eu mă zgâiam la bijuteriile din magazinele cu MTB-uri. În februarie 2013, zarurile sorții au căzut în favoarea unui Trek Mamba 29er, cu o echipare nespectaculoasă (…„după buget, coane Fănică”…), dar care mi-a venit ca turnat, mi-a depășit toate așteptările în privința manevrabilității și, prin stabilitate, sunt convins că m-a scos de nenumărate ori din rahat, ageamiu cum sunt.

La magazin, l-am întrebat pe tipul care mi-a vândut-o cum aș putea să învăț să mă dau pe munte cu ea. „Ia-o ușor, ține-te bine de ghidon și totul va fi ok. Și poți să dai în ea, că pentru asta e făcută.” Bune sfaturi, dar cam vagi. Așa că în următoarele luni am frecat febril site-urile cu tutoriale și m-am antrenat cu „asinuitate” pe râpele din Carol și Tineretului. Deși încercam să mă conving că în curând o să-l bag în boale și pe Danny Macaskill, cu ultimele rămășițe de realism îmi dădeam seama că, la treijnouă de ani, nu e cazul să mă mai bag la tumbe și scheme. Așa că până-n vară mi-am convins un bun prieten de lângă Câmpina să-și ia și el biclă și ne-am mulțumit să batem dealurile de pe-acolo. Splendid.

Dar să trec la subiect. La ce concursuri am participat anul ăsta? Pe unde m-am dat?

Pentru că, peste iarnă, nu am întrerupt ieșirile decât când a fost zăpadă, în primăvară m-am considerat apt să mă înscriu la „Prima evadare”, primul meu concurs din domeniu. Novice fiind, m-am așezat cuminte la start, atent la ce e în jurul meu, ca să învăț de la cei mai buni. În jurul meu, pocnindu-se reciproc pe brandurile orbitoare de pe omoplați, cu mușchii picioarelor proaspăt rase zvâcnind impresionant și clănțănindu-și tehnic clipless-urile (de la maître Freerider am aflat că nu le zice, mon dieu!, espedeuri), semizeii adunați în grupuri, costumați aidoma, dezbăteau zgomotos strategii de concurs, strecurând însă, cu grijă, printre replicile tari, aluzii la stresul și oboseala din ultima vreme, care, vezi Doamne, s-ar putea să-i împiedice a ajunge în top ten. În vremea asta, eu pansam perdant la proasta investiție în taxa de participare la un concurs unde – acum era clar ca lumina zilei – între atâția titani ai pedalelor nu aveam cum să mă acopăr de glorie. În plus, cu fizicul meu penibil și echipamentul meu improvizat, copleșit de campionii care mă înconjurau din toate părțile și se desfășurau în desăvârșita lor splendoare, mi-am zis că, pentru concursul ăsta, s-ar fi potrivit mai bine numele de „Prima epatare”.

După start, am observat cu mirare că, totuși, nu tot ce pedalează și e tatuat din cap până-n picioare cu nume de producători premium e bun de Absa Cape Epic. Depășind ușor-ușor câteva duzini bune de voinici turnați în armuri strălucitoare, dar și o grămadă de concurenți care se buluciseră în față din niște motive care îmi scapă, m-am surprins deodată gândind ca aceia care povestesc prin race report-uri cum au ratat podiumul la mustață pentru că… și fiindcă… și din motivul că…: „Dacă nu aș fi plecat de pe la mijlocul plutonului, probabil că salvam vreo cinșpe, douăj’ de minute.” Oricum, și așa, trei ore jumătate nu mi s-a părut un rezultat chiar rău, dar am ajuns la finiș mototolit în toată regula. Așa că prima mea grijă a fost să-mi găsesc un loc la umbră, unde să-mi trag sufletul. Am zărit un copăcel sub care era liber. Mană cerească! Alături, răsturnat a lene în iarba înaltă, un tip își rumega în tihnă porția de paste, perpelindu-și la soare degețelele de la picioare și o burtă de care nu puteai să faci abstracție. Am întrebat dacă umbra copăcelului este rezervată, la care tipul m-a invitat, cu un gest larg, să mă așez unde îmi poftește inima. Atunci am observat că de copăcelul sub care îmi lungisem ciolanele în suferință era rezemată o splendoare de biclă, înzestrată cu o furcă lefty de toată isprava. Nu m-am putut abține să-mi exprim admirația pentru rasatul vehicul, așa că stăpânul acestuia s-a simțit încurajat să-mi comunice, cu o suverană siguranță de sine, că „Prima evadare” nu poate fi numit concurs de mtb, ci e mai degrabă așa, ceva ca un fel de joacă de copii care vor să se distreze împroșcându-se puțin cu noroi. M-am întrebat atunci, stupefiat, de ce un atlet ca el, care investise sume nu modeste în ale sportului pe două roți, binevoise să participe la un… la așa ceva. Cu un – recunoașteți! – lăudabil efort de gândire, mi-am dat seama că probabil, pur și simplu, omului i se făcuse poftă de niște paste.

Una peste alta, privind la peisajul uman și admirând cadrul natural, m-am distrat de minune la concursul ăsta. Așa că m-am băgat și la „Broaște”, la traseul numit, foarte doct, „epic” (poate îmi explică și mie cineva de ce îi zice așa, că dicționarele de engleză de care dispun nu m-au lămurit). Astfel, numărându-mă printre cei numiți de organizatori – ce flatant! – „elite”, mi s-a indicat să mă alătur primului eșalon; te pomenești că altfel iar porneam din coadă. De pe această poziție privilegiată am terminat, nerușinos, aș zice, în prima jumătate la categoria mea de vârstă.

Dar de departe cea mai tare confruntare a fost Surmont MTB Challenge de la Azuga, unde traseul mediu a fost de vis.

Cu ocazia asta, am luat și botezul primei trânte mai serioase, împărtășindu-mă și cu nițică țărână jilavă din șanțul de pe marginea traseului. Dar se pare că stocul de noroc atribuit începătorilor nu se epuizase, așa că nici eu, nici bolidul sub care am aterizat nu am pățit nimic și am ajuns nevătămat la finish, într-un timp mai mult decât rezonabil.

Din păcate, în ciuda planurilor mari pe care mi le făcusem pentru vara asta în privința activității competiționale, a trebuit să mă mulțumesc doar cu sus-numitele concursuri. Chiar și așa, m-am ales cu două tricouri și trei medalii de participare, cu care pot să rup gura târgului până la anul, când abia aștept s-o iau de la capăt.

Trecând la turele de vacanță, o să încep cu cele făcute astă-primăvară în compania bunului meu amic de la Câmpina, cu care am scanat împrejurimile, descoperind din aproape-n aproape o mulțime de trasee de o frumusețe rară.

Pentru un bucureștean, zona mi se pare ideală. E aproape de casă, clima este excelentă, ai la dispoziție o grămadă de drumuri cu grade diferite de dificultate, pe șosea sau prin pădure, pe drumuri de macadam (care duc la exploatări de țiței) sau pentru vite (trasee extrem de pitorești, dar care uneori îți fac viața amară de la noroiul clisos frământat de copite).

În iulie, am dat o fugă și la Babele. Am lăsat mașina la Sinaia și, ieșind din drumul spre Târgoviște, am urcat pe asfalt până la Piatra Arsă. Noroc că măcar de aici încolo nu mai merg mașinile. La deal, am făcut trei ore până în vârf, iar la întoarcere, într-o oră am fost în Sinaia.

Dar partea cea mai consistentă a vacanței bicicliste fost în munții Rodnei, pe partea lor sudică, din Bistrița-Năsăud. E inutil să spun cât de frumoase sunt locurile. (Întrucât nu obișnuiesc să-mi fac selfie-uri, personajul principal din poze e bicla.)

Plecând din comuna Rodna Veche, am urcat pe Izvorul Băilor, însoțit parțial de fiică-mea cea mare.

Din comuna Anieș, am parcurs valea Anieșului, adâncă de vreo douăzeci și cinci de kilometri, din care doar opt sunt asfaltați.

Din Rodna am coborât pe șosea până la Sângeorz-Băi, de unde am intrat pe valea Cormăii.

Tot din Rodna am pornit pe un drum nemodernizat spre comuna Măgura Ilvei, de unde, trecând prin Ilva Mare și Lunca Ilvei, am închis bucla, urcând spre Șanț și luând-o înapoi spre Rodna.

Pe traseul ăsta am mâncat „cea mai torențială” ploaie din viața mea de biciclist. Deci atenție la schimbările de vreme, care în zonă, cam ca peste tot la munte, sunt foarte bruște. Din Șanț am urcat pe macadam până la complexul turistic Alpina Blazna, de unde se deschide o perspectivă de vis spre vale și de unde se poate continua pe platou, în diferite direcții (partea asta e în plan pentru vara 2015).

Cel mai mișto traseu este, însă, fără îndoială, comuna Valea Mare (cca. 850 m alt.) – pasul Rotunda (cca. 1300 m alt.) – șaua Găjii (1800 m alt.) – lacul Lala. Din Valea Mare în pasul Rotunda, deși nu e asfalt, circulă chiar și tiruri care o scurtează pe aici din / spre Moldova. Eu am fost sus intr-o oră și jumătate. Pe drum m-am întâlnit cu niște polonezi pe biciclete care veniseră să vadă nordul țării.

Din pasul Rotunda până în șaua Găjii sunt 16 km, parțial pe un drum accesibil mașinilor de teren, parțial pe potecă.

Ultimele sute de metri, până în șa, se fac cu bicicleta-n spinare, prin jnepeniș, ca și o bună bucată din porțiunea până la lacul Lala.

Anul ăsta am ajuns doar până în șaua Găjii, fiindcă am calculat greșit distanțele și se făcuse târziu.

Atenție la câinii de stână. Un salvamontist din zonă, cu care am stat de vorbă, pretinde că are un aparat cu șocuri electrice, de al cărui zgomot câinii se sperie.

În bună măsură, eu m-am ghidat pentru traseele astea după o hartă excelentă a munților Rodnei, pe care am cumpărat-o de la magazinul Himalaya.

Bineînțeles că nici la mare nu m-am putut despărți de biclă. Aparținând categoriei care mai „suportă” să meargă „la noi” la mare, am hoinărit în șa de la Costinești la Vama Veche, pe șosea, prin stațiuni și pe faleză, pe drumurile „negre”, cum le zic localnicii. La Costinești e o promenadă de beton, lungă de câțiva kilometri, până spre plaja Tuzla, numai bună de dat.

Și uite-așa mi-am luat pedalele la spinare și, într-un an și jumătate, am făcut șase mii de kilometri (nepunând la socoteală ce am parcurs cu ailaltă fierătanie pe roți). Mult? Puțin? Pasiune? Criza dintre cele două vârste? Cred că nu mai contează. Mă dau când, cât, cum și pe unde se ivește ocazia. Singurul lucru de care-mi pare rău e că nu m-am apucat de mtb măcar cu zece ani mai devreme. Dar mai bine mai târziu decât niciodată, nu?