Dobrogea – o incursiune fascinantă către mijlocul nicăieriului

Să fie clar de la început, vă rog să rețineți: sunt foarte recunoscător pentru faptul că am șansa de a trăi la munte, de a ieși la orice oră în mijlocul naturii și de a pedala în voie oriunde-mi ordonă inima. Însă, uneori, mai vine câte-un moment când vrei să-ți iei câmpii. Iar când ți-i iei, conform zicalei, nu există decât o singură direcție: întinderile vaste și sălbatice. Până la urmă am putut să înțeleg de unde vine această vorbă, mai ales după incursiunea dobrogeană pe care am făcut-o de curând. Nefiind acompaniat de bicicletă, am decis să las acest articol aici, în rubrica de blog, dar vă spun un secret: zonele cu potențial de pedală le descopăr mai întâi cu mașina.

Acum că știu unde-mi voi face următorul concediu pe două roți, o să trec la a vă povesti un pic cum a fost prin Dobrogea, o zonă pe care-mi doream de mult s-o văd, însă cu greu găseam o ocazie. Cel mai bun motiv pentru a lăsa toată treaba și a pleca în mijlocul săptămânii către tărâmuri necunoscute mie, a fost unul relativ simplu: Mitsubishi-ul Pajero din 92 pe care-l dețin a ieșit din service cu toate consumabilele schimbate, care n-au fost deloc puține. Motiv bun pentru a-l pune din nou la muncă, de data aceasta la câmpie și nu la munte. N-a făcut nazuri, s-a conformat și s-a bucurat de o nouă călătorie, mai ales că se află deja la a 3a tinerețe și nu se știe cât o s-o mai poată ducă în ritmul ăsta. Zis și făcut, bagajele s-au împachetat, plinul de aproape 100 de litri s-a făcut și am plecat de la Câmpulung Muscel direct spre Brăila, acolo unde am ținut morțiș să trec cu bacul.

Iar după ce treci de Brăila întreg peisajul se schimbă. Dar se schimbă atât de mult încât te debusolează un pic, rațiunea încercând să te localizeze și să te poziționeze într-un cadru standard, așa cum este obișnuită. Dar aici nu este loc de convențional, iar comparațiile sunt cumva fără sens pentru că nu există termeni. Așadar, va trebui s-o iei ca atare, și să accepți că te afli într-un cadru unic, spectaculos, cu drumuri înguste și parcă uitate de lume, însă semnificativ mai bune decât în anii anteriori când am trecut pe aici în grabă.

Am vizitat Tulcea, am făcut câteva opriri pe la cetățile care acum sunt doar ruine, am găsit cripte frumos amenajate ce datează de acum 2000 de ani sau poate chiar mai bine și ne-am instalat rapid la un restaurant pescăresc. Aici mămânci bine și chiar dacă-s fan păstrăv, nu m-am dat înapoi de la a încerca noutăți: știucă, crap și alte minunății de apă dulce. Prețurile variază destul de mult și dacă vrei un cadru autentic, va trebui să te pregătești cu un 60-70 de lei pentru fiecare masă, pentru două persoane. Altfel, există întotdeauna varianta hamsiei cu mămăligă de la orice colț, care n-o să te coste mai mult de 10 lei și care pentru mine este un deliciu. E drept, mănânci cu alt respect un pește mare, iar hamsia pare să-și piardă din personalitate prin numărul uriaș al populației și dimensiunea de mini-snacks, însă nu trebuie subestimată. Vă rog, nu faceți asta!

A doua zi ne-am afundat mai mult în Deltă. Ai treceri cu bacul, care costă de regulă până-n 25 de lei pentru om și mașinărie (pentru bicicletă spre exemplu plătești un extra de 1 sau 2 lei, depinde de bac), iar odată ajuns departe de civilizație ți se așterne o imensă grădină zoologică și botanică, una fără taxă de intrare (ok, exceptând bacul) și fără cuști. O lume liberă de o diversitate incredibilă, iar în acest moment nici măcar nu-mi dau seama ce m-a impresionat cel mai mult: sălbăticia locului (incluzând aici și satele izolate în care încă mai trăiesc oameni), lipovenii care sunt oameni de treabă și de-o caterincă rară, păsările colorate care cântă de zor acorduri care-ți mângâie timpanele, berzele care trec cu șarpele-n gură pe uliță, broaștele țestoase sau întinderea parcă infinită de apă? Nu știu, chiar nu știu, probabil toate la un loc. Toate, într-o armonie perfectă, de-ți vine să le iei cu tine acasă sau să te muți aici, cel puțin pentru o perioadă.

A treia zi a fost dedicată cetăților din Dobrogea. Desigur, dacă le iei pe toate pe rând vei avea nevoie de mult timp la dispoziție, însă cele mai importante au fost pe listă. Dintre toate, Histria, prin vechime, și Enisala, prin amplasare și integritatea, au fost cele care m-au impresionat cel mai mult. Merită să-ți petreci câteva momente între zidurile care au fost ridicate acum atât de mult timp, încât mintea noastră nu-l poate cuprinde, unele dintre ele datând încă din anul 700 î.Hr. Da, î.Hr., adică înainte de anul zero.

Aș putea să povestesc multe zile-n șir despre ceea ce am trăit aici, de la senzațiile trăite vizitând aceste locuri minunate, până la experiența culinară deosebită, însă timpul mi-e limitat pentru că trebuie să continui aventura. În acest moment pur și simplu mi-e greu să mă întorc acasă și sincer, chiar nu-mi pasă că mâine e luni. O voi face când îmi voi da seama că au intrat zilele-n sac și că mai am zece teste de făcut cu deadline-uri crunte. Până atunci, mă gândesc doar la zilele ce vor urma pe aici și la ziua în care voi reveni pe bicicletă pe aceste meleaguri, pentru a da un cu totul alt sens acestei călătorii minunate.

Dragoș Mitroi