Cum am devenit dependent de biciclete electrice și cum m-am lăsat de ele

Orice dependență, indiferent de natura ei și indiferent dacă este de o substanță sau de pokerul online, la un moment dat ajunge să-ți dăuneze, e un lucru dovedit. Pe de altă parte, este greu de înțeles cum făcând mișcare pe o bicicletă electrică poate fi rău, însă există niște aspecte care trebuie subliniate și care la un moment dat ajung să te tragă în jos. Dar, cel puțin în cazul bicicletelor, depinde foarte mult de unde pleci și unde vei ajunge după consum. Căci dacă ești la vârsta a treia și doar vrei un vehicul electric cu pedale care să te plimbe de la casa de pensii până la farmacie și poate la magazin, apoi la un consult neurologic, atunci nu este nimic în neregulă cu asta. Dar dacă nu ești la vârsta a treia și te afli în putere deplină? În acest caz se complică un pic lucrurile.

Să lămurim un pic aspectele: nu ajunsesem chiar în stadiul în care cearceafurile nu-mi mai zâmbeau dimineața dacă nu-mi luam cu o seară înainte doza de e-bike. Şi nici nu ajunsesem să nu mai găsesc bucurie în orice activitate pe care aș fi făcut-o. Însă după 3 ani de utilizat intens bicicleta electrică, anumite aspecte definitorii ale vieții mele de om care-și pierde timpul pe munte se schimbaseră, credeam eu, ireversibil. Munții și pădurile și soarele erau tot acolo și cu toate că mă aflam în sânul lor, nu mai simțeam că am cucerit ceva. Mă simțeam de parcă m-ar fi adus cineva cu elicopterul și m-ar fi parașutat acolo. Şi asta s-a dovedit a nu fi prea bine pentru psihic. Dar să încep cu începutul.

În luna iulie a lui 2011, am fost invitat la prezentarea noilor biciclete KTM în Austria. Ştiam de principiu la ce să mă aștept: mulți ingineri care o să vorbească despre cât de grozave sunt bicicletele lor, lucruri care mă plictiseau îngrozitor și care-mi provocau sângerări ale urechilor, apoi urma o persoană asiatică din board-ul de conducere al companiei care povestea extaziată și într-o engleză de neînțeles de ce lumea ar trebui să aleagă bicicletele lor, apoi urma masa de prânz – iar mâncarea în Austria oricum nu are gust, apoi ajungeam la ce mă interesa cel mai mult: ieșirea cu orice bicicletă din flota de test. Erau zeci de biciclete acolo, ca la orice altă prezentare, însă în acea vară călduroasă din Oetztal juranliștii roiau în ceea ce nu știam exact cum să cataloghez: o chestie hidoasă și masivă, cu două roți și pedale și un cadru de motocicletă care purta denumirea de bicicletă electrică („We call it electric bike”, spuneau ei). Însă din păcate, toată construcția aia arată ca o vacă gestantă și n-am avut nici cea mai mică dorință să mă ating de ea de teamă să nu mă muște. Însă spre finalul programului, nemaiavând ce să testez și fiind plictisit, am zis să-i dau totuși o șansă.

Animalul supraponderal cântărea 34 de kilograme, așadar trebuia să fiu precaut să nu mă aleg cu discopatie sau de ce nu, în urma oricărei mici greșeli, chiar cu coloana ruptă. Cred că nici cei mai buni rider de motocross nu s-ar fi îndurat să încerce să tragă un bunny hop cu acel e-bike supraponderal, prin urmare, eu la cele 68 de kg ale mele, tot ce mi-a rămas de făcut a fost s-o folosesc cu precauție exact ca o persoană de vârsta a 3a: te urci pe ea, dai din pedale, zâmbești, cobori. Dar evident că am vrut să văd cum se simte și pe o potecă, nu doar pe plat. Şi mi-am dat repede seama că bicicleta e atât de grea încât este imposibil să poți lua vreun viraj cu ea, iar singura direcție pe care o cunoștea e doar înainte. Oribil. Fiind un proiect în stare inițială și fără reglementări în domeniu, mai avea și un motor de 1.200W (în prezent motoarele sunt de 250W) și nu avea niciun fel de limită de viteză, prin urmare dacă nu eram atent la cea mai mică rădăcină sau piatră, puteam fi aruncat și să sfârșesc strivit de-un copac, căzând astfel ca primă victimă a unei biciclete electrice și intrând în istorie. Dar nu voiam asta.

Precum un creștin adevărat, puteam vedea lucrarea satanei în acea bicicletă. Da, accelerația era ceva ce nu mai simțisem până atunci și am rămas impresionat. Trăgea până la 45 de km/h cu sete și mai rău, avea chiar și o manetă de accelerație dacă erai atât de putred încât să nu mai poți da vreo pedală. Dar apoi, prezentarea s-a terminat, am scris un articol pe scurt și-am plecat la aeroport. Şi-am uitat de ea.

La nici un an diferență, tot cei de la KTM au trimis un e-bike la test. Nu m-am decis nici acum care dintre cele două era cea mai hidoasă, însă parcă aceasta era construită din resturi de la alte biciclete. Şi cel mai rău, acumulatorul acela pus pe downtube, arăta fix ca o casetă de valori: un triunghi în triunghi, cu o notă discordantă acută. Singura parte bună este că această bicicletă cântărea doar 20 de kg. Un progres de neimaginat. Motorul însă se afla în butucul de spate și asta o făcea destul de dezechilibrată. Iar transmisia parcă era destul de fragilă pentru forța generată de motor. Frânele erau ridicole. Păream destul de entuziasmat la momentul respectiv de progresul legat de greutatea scăzută, dar eram doar naiv: geometria era destul de neadaptată la ceea ce ai fi putut face cu acea bicicletă.

Şi mai rău, odată cu evoluția bicicletelor electrice, acestea au tot luat în greutate, făcând aici referire la full-suspension-uri. Astfel, la mai bine de 6 ani de când testasem acel KTM eLycan, eram mândrul posesor al unui Haibike, full-suspension, care arăta foarte bine, dar care cântărea 26 de kg. Nemilos. Da, motorul era mai rafinat, geometria adaptată traseelor mai dificile, suspensiile mai mari și confortul general mult îmbunătățit, însă în esență, era tot un vehicul greu (achiziționat de altfel și de Arnold Schwarzennegger), care prefera liniile drepte din cele mai extreme și foarte puțin potecile virajate. Iar treaba asta m-a ajuns într-un final din urmă, coroborat cu faptul că atunci când ieșeam cu bicicleta normală deja trăgeam de mine de parcă aș fi fost eu însumi o vacă gestantă. Dacă înainte să încep să ies pe e-bike zilnic duceam fără probleme un maraton, acum gâfâiam precum caii, cei piele și os, care trag copaci tăiați pe la noi prin zonă și acesta a fost primul semn de alarmă.

Am realizat că nivelul de fitness oferit de bicicleta electrică era unul rezonabil, însă efort adevărat depuneam doar în turele lungi, cele de 50-60 de km cu 2.000m diferență de nivel, acolo unde fiecare pedală asistată conta și unde trebuia să fac foarte bine calculele astfel încât acumulatorul de 500Wh să-mi ajungă. Iar de multe ori nu-mi ajungea. Şi pedalam la deal cu pinionul de 50 ca să urnesc măgăoaia de 26 de kg cu anvelope de 3.0 și presiune de 0.8. N-a fost treabă simplă și am înjurat mult. Din fericire, turele acestea foarte lungi nu erau prea dese, așadar la cele de 30 de km sigur alegeam un nivel de asistență mai mare, iar astfel pierdeam de fapt din tot antrenamentul pe care-l câștigasem pe bicicleta non-electrică până atunci. Un singur lucru bun însă a existat: obișnuit cu greutatea mare a bicicletei electrice, când mă urcam pe bicicleta de enduro, aveam impresia că este făcută din hârtie. Şi mă puteam mișca cu ea cum îmi doream. Apoi, a mai fost un avantaj: tehnica pe care am dobânit-o pe urcări. Practic, cu e-bike-ul ajunsesem să urc cele mai anoste pante, cu rădăcini și pietre și foarte abrupte, lucruri care ar fi fost imposibile cu o bicicletă normală. Însă tehnica aceasta s-a sedimentat bine și mi-a folosit de multe ori când mai puneam câte un pariu cu ceilalți atunci când ieșeam pe biciclete normale și vedeam un deal mai drăcos. Altfel spus, mi-am îmbunătățit tehnica, dar mi-a scăzut antrenamentul pentru turele lungi. Şi, onest să fiu, am devenit mai leneș. Pe e-bike, viața era mai simplă. Dar la fel ca în cazul heroinei, era doar o păcăleală.

Așadar, singura variantă era să mă las direct, ca la țigări. Cold turkey. Să opresc brusc toată nebunia. Deci, tot ce-mi mai rămăsese de făcut era să-mi vând e-bike-ul. Dar desigur, asta n-ar fi mers dacă nu cumpăram o bicicletă non electrică nouă. Să folosesc una dintre cele pe care le aveam deja nu reprezenta neapărat o soluție. Aveam nevoie de un început nou, o bicicletă care să mă facă să mă îndrăgostesc de ea, puternic. Şi-am găsit într-un final Specialized-ul Stumpjumper Evo, care m-a motivat să ies mai des în ture și să mă dau mai tare la vale. Primele ieșiri mai lungi au fost un dezastru, plus că bicicleta asta nu era nici cea mai ușoară neapărat. Dar cu multe insistențe și ceva memorie musculară, se pare că am scos-o cumva la liman. Iar astfel, amintirile legate de zilele în care pedalam ușor la deal cu ajutorul unui motor electric au rămas undeva într-un colț întunecat al minții mele. Ştiam că-s prea tânăr ca să profit de pe acum de e-bike-uri. Ştiam și că mai bine fac o tură mai scurtă decât să mă leg de motivul că poți face mai mulți kilometri pe e-bike într-un timp similar, cu un efort similar. Nu este un efort similar. E mai simplu. Cei care nu recunosc asta o fac doar pentru că-s dependenți și nu mai gândesc limpede, așa cum făceam și eu. Așa cum fac toți dependenții de… orice.

Sunt Dragoș și sunt curat. Deja de aproape 4 ani. Şi mi-am propus să nu mă mai întorc niciodată acolo. Am rămas doar cu țigările, dar o să le las, cât de curând.