Herculane Valea Cernei

Locatie: Herculane
Participanti: Elena , Alex

Vineri dupa-amiaza am ramas doar noi doi. Plecam in familie:) catre Herculane si ne oprim la intersectia drumurilor spre Cerna Sat si Baia de Arama (km27). Niciodata n-am fost prieten cu cortul (desi tot timpul il am in masina); mi-e lene sa-l fac si mi-e de 10 ori mai lene sa il impachetez dimineata; asa ca de cate ori am ocazia prefer sa dorm in masina sau direct sub cerul liber. Acuma alegem prima varianta – asa ca ne inghesuim in Mariuta si somn de voie.

Ziua 1:
Am mers la risc d.p.d.v. al prognozei: precipitatiile pareau ca se opresc fix in afara lantului carpatic (adica peste munte de unde eram noi). Stiam ca o sa fie frig, iar in combinatie cu ploaia ar fi reeditat turele din anii precedenti din zona.

Traseul ales a devenit un fel de traditie pentru noi – il repetam in fiecare an. Este vorba de circuitul: Valea Cernei-sat Godeanu-Closani-Izvoarele Cernei-valea Cernei.

Dimineata ne gaseste sub un cer rece si plumburiu care nu ne prea imbie la iesit din masina. Ne echipam, unii dintre noi se indoapa bine,Elena mai furgal, pregatim bicicletele si la 9.13 suntem gata de drum.

Nu o sa mai descriu peisajul pentru ca azi n-am chef de aberat prozaic; daca vreti sa vedeti cum e – faceti tura. Pana in creasta sunt 11km – ii urcam rapid in 54minute. Aici vine un drum dinspre varful lui Stan – cel putin pe bucata asta arata ca si cum ar merge cu bicicleta. De asemenea tin minte din toamna trecuta ca am nimerit pe un forestier inainte de Balta Cerbului care era marcat tot cu banda rosie. Tema de casa: de vazut daca pe creasta Muntilor Mehedinti exista un forestier continuu. Din pas coboram pana in Baia de Arama. Pe masura ce coboram vedem ca prognoza meteo a fost exacta: in Baia de Arama ploua subtire. Asa ca pornim din nou catre munte: Closani, barajul de la Valea Mare. Pana aici am mers pe asfalt asa ca am inaintat destul de repede. De la baraj se intra pe forestier. Urcam fara oprire pana in pasul care face legatura cu Valea Cernei.

De aici vremea e mai buna -lasam norii in Oltenia. Coboram pana in vale: e devreme asa ca mergem si vizitam izbucul Cernei -in aceasta perioada a anului este foarte bogat in apa.

Urmeaza portiunea care de obicei ne demoraliza deoarece aici ajungeam uzi si obositi.

Acuma nu e cazul nici de una nici de cealalta, asa ca drumul in jurul lacului Iovan este foarte placut. E…multa liniste aici. Sper sa nu refaca drumul in curand si sa ramana la fel cum e acuma cat mai multi ani.

La baraj facem o serie de poze: crestele muntilor din jur se reflecta in apa linisitita a lacului. De aici drumul coboara continuu pana la masina. Mai facem o oprire la intrarea in Cerna Sat pentru a vizita Cheile Corcoaia. 18km de forestier partial prafuit, partial noroios si ajungem inapoi la masina.
Am strans 118km. Doar ca anul acesta comparativ cu anul trecut inca mai putem sa ne bucuram: mancam pe malul Cernei, o baie si inainte de lasatul serii pornim catre Herculane.

Ramanem in continuare in 2: Pantani nu a mai venit. Dupa ce consultam o suta de harti hotaram sa dormim undeva in Domasnea. Plaznul initial prevedea sa facem o tura propusa de Carol. Din tura respectiva cel mai mult ma atragea catararea pana in Poiana Mare (1364m).

Odata cu intunericul ajungem in Domasnea – aici ne cautam loc de dormit. In ultimele 2 ture se pare ca am inceput s-o dam pe latura spirituala: in Sighistel bantuiam noaptea prin curtea bisericii cu bicicletele, acuma am ajuns sa dormim fix in fata cimitirului din deal.

Ziua 2:

De pe la 6.30 in jurul masinii incep sa roiasca babute care mergeau catre cimitir – trebuie ca eram o imagine interesanta parcati acolo cu bicicletele pe masina si dormind inauntru. Tabieturile de dimineata si plecam din nou la aceiasi ora: 9.13.

Drumul porneste de langa biserica si din pacate este reabilitat: asta inseamna ca forestierul original a fost latit si deasupra s-a turnat un strat de pietris. Tocmai pietrisul acesta ii da batai de cap Elenei care incearca sa faca slalom prin el. Asta e: si asta este o experienta cu siguranta utila la concursuri.
Drumul urca abrupt (in gambe se simt km de ieri chiar daca in afara de picioare suntem odihniti). Ajungem undeva -se pare ca exista mai multe Poiana Mare. A noastra (si cea indicata de localnici) se afla la 930m altitudine. Nu gasim nici un drum practicabil care sa ne scoata mai sus. Incepem sa ne invartim prin zona.

E frig, dar peisajul e frumos: se vede culoarul Timis Cerna la picioare si mai departe Muntii Almajului. Facand cercuri dupa un drum, reusesc sa fac si o pana. Nu e concurs, asa ca nu ma enervez. Cum suntem inca jos ca altitudine o luam direct la deal intr-o incercare temerara de push bike; eu sunt cel care renunta, Elena nu prea mai are chef de bicicleta dupa lupta cu pietrisul.

Inapoi in poiana si incepem sa coboram spre nu se stie unde; nu dupa mult timp vad ceva drum care urca. Hai pe el! Asta e fain – e complet acoperit cu iarba proaspata. Din pacate se termina destul de repede si trebuie sa facem cale intoarsa. Din punctul acesta tura devine interesanta – urmeaza o portiune de coborare tehnica: pe un drum sapat de ape, presarat cu pietre; nu se poate merge ca lumea pe rapa deoarece derapezi imediat pe nisip, nu se poate merge nici pe fagasul din centru deoarece nu ai loc; asa ca trebuie fie sa sari de pe o parte pe alta, fie sa mergi repede pe rapa dupa care sa iesi pe margine ei. Super.
Ajungem intr-o poiana – dam de niste case: tot timpul imi place partea in care: „Saru’mana! Ce sat e asta?”. Localnicii se uita stramb de obicei la tine. Totusi nu ma asteptam la raspunsul pe care l-am primit: suntem tot in Domasnea. Dupa ce am bantuit pe tot felul de coclauri cateva ceasuri bune am nimerit exact de unde am plecat.

Ne asezam pe o banca, luam din nou hartile si ne hotaram sa trecem dealul pana in Rusca. De acuma tura devine si mai intreresanta: urcarea e criminala ca si panta – trebuie sa te apesi foarte mult in fata din cauza pantei, altfel se ridica roata din fata si cazi pe spate.

Incerc sa nu ma dau jos din sa – si fiindca nu ne grabim nici unde ma incapatanez sa stau pe bicicleta. A fost o urcare foarte tehnica, care mi-a placut. Ajungem pe ceva platou unde ne plimbam in stanga si-n dreapta cautand un drum ce coboara spre satul Rusca. Mai fac o pana – Elena profita de ocazie si se intinde sub soarele cu dinti.

Intr-un final gasim ceva drum de coborare. Din nou avem parte de o coborare tehnica. Reusesc sa ma catapultez de pe bicicleta: am derapat pe marginea unei rape si nu am mai reusit s-o redresez asa ca am fost aruncat mult in lateral. E o coborare de cativa km buni care se termina in gara din Teregova – asa ca am reusit sa ratam si satul Rusca.

De aici incepe cea mai cumplita parte a turei: cei 9km de european pana in Domasnea. Reusim sa scapam si nu suntem spulberati de TIR-uri, masini de pe sens opus care exact cand ne vedeau se apucau sa depasesca; silicoza s-ar putea totusi sa facem.
Inapoi la masina- azi am facut numai 42km. Tehnici. Mie mi-a placut tura, Elena a fost lipsita de chef de la lupta cu pietrisul. S-ar putea sa mai revenim in zona.

Si cum pofta de bicicleta abia s-a deschis, Sureanu si Retezatul ne asteapta la un 1 mai rodnic.

Multumiri : Elena si Alex