Bike Transalp 2016 – Prima parte (1)

Nu-mi găsesc locul în șaua bicicletei, mâinile le țin pe ghidon sau mai bine spus ghidonul îmi sprijină mâinile, când mai strâns când mai relaxat în încercarea de a reduce orice efort inutil, orice risipă de energie care nu mă propulsează înainte. Privirea e fixată de mult timp undeva jos, la câțiva metri în fața roții. Transpirația curge în șuvoaie, de pe față pe ciclocomputer și pe cadru. Nu mă sufoc, însă corpul urlă din toți porii și îmi zice să o las măcar cu un procent mai moale. Vocea rațiunii, oricare ar fi ea, e suprimată frecvent și acoperită de altceva. Ce anume o suprimă? Nici eu nu știu. Mă aflu undeva sub Punta d’Albiolo, un vârf oarecare în marea de piscuri cu toate formele care mă înconjoară. Trebuie să urc drumul ăsta cât de repede pot, ba chiar mai repede decât pot. Undeva în față un tip înalt și mai blond se tot întoarce și-mi aruncă cuvinte grele. “Come on, harder, keep pedaling, don’t rest” se aude din gura lui. Transpirația îi pictează echipamentul cu o dâră albă. Îmi vine să rup o bucată de stâncă din marginea versantului și să i-o arunc pe schimbător.

Omul ăsta de strigă o dată la 20 de secunde e coechipierul meu. Sunt în Bike Transalp și în ultimele 5 zile mi-am suprimat rațiunea, dar acum mă aflu la limita limitei. În mod normal aș las-o mai încet și mi-aș băga pixul în treaba asta, dar acum e altceva. Nebunul ăsta nu mă lasă în pace deloc, iar eu nu’s obișnuit cu ritmul ăsta, nu sunt antrenat mental pentru a scoate tot din corpul ăsta șubred. Dincolo de a împărți același număr de start și de a-l lua în glumă făcând aluzie la vârsta lui, suntem mai mult decât simpli coechipieri. Chiar dacă nu suferă nici pe departe ca mine, e prietenul meu. Însă chiar și așa e prea mult. Cățărarea nu se termină, în subconștient simt că mai am de pedalat cel puțin 400 de metri diferență de nivel până la o oarecare fereastră unde o pot lăsa doar puțin mai moale, înainte de a mă încumeta pe o altă urcare interminabilă urmată de o potecă riscantă pe care trebuie să gestionez oboseala, bicicleta, rezultatul, sănătatea și pasiunea. Până acolo mai este mult, prea mult. Cum am ajuns aici veți afla la momentul potrivit, însă până atunci să începem cu începutul…

Undeva la sfârșitul lunii noiembrie 2015 încep să nu mai găsesc răspunsuri convingătoare pentru unele din întrebările care mă încearcă frecvent. 2016? Aceeași abordare ca până acum, însă din nou aceleași concursuri, aceeași oameni, aceleași povești interminabil de plictisitoare, același sistem în care mă plimbasem și plictisisem în anul 2015? Motivația din punct de vedere competițional e la cote minime și cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât răspunsurile sunt din ce în ce mai categorice. În sus nu prea am unde să evoluez, iar la un calcul simplu sau la unul complex, rezultatul va fi același. Dacă merită sau nu depinde de fiecare în parte, de sistemul lui, de viziunea lui. Obiectiv? Nu există obiectiv, există doar subiectiv și atât. Restul e o iluzie.

Îi scriu la Wouter pe Skype și-l întreb dacă are chef să participe la încă un Transalp cu mine. Îmi zice direct în stilul său caracteristic: Really? Transasfalt? Eu îi răspund afirmativ la fel de direct. După 5 minute le scriu celor de la Bike și după mai multe parlamentări obținem ok-ul. Aveam un Transalp în 2016 și era suficient cât să țină motivația într-o priză, ce-i drept de putere scăzută, dar în priză.

Derulăm în față până în iulie 2016. E vineri și împreună cu Iulia pornim spre Budapesta. Urma să ne petrecem noaptea la Wouter și să plecăm sâmbătă dimineață spre Imst, locul de start al ediției de anul acesta. Pentru că nu mă știu grăbi și pentru că sunt mai balcanic decât e cazul, ajungem cu întârziere la race office-ul din Imst. Sunasem cu câteva ore înainte iar cei din organizare mi-au zis să revin cu un telefon în jurul orei limită pentru ridicarea pachetului. Zis și făcut. Ca norocul ajungem numai cu 40 de minute întârziere, undeva la 8 fără 20 seara la race office. Totul decurge nemțește și în scurt timp avem pachetul de start la noi și toate documentele necesare. Tipa de la înscriere e foarte relaxată și nu pare să aștepte după noi, cu toate că nu mai văzusem alte pachete neridicate.

În relatarea mea nu voi intra în logistica cursei deoarece tipic pentru noi aceasta era un mic haos de înșiruiri, unele utile altele complet inutile. Prima noutate, în prima zi e pasta party-ul. Aveam un tichet în mână cu care puteam merge în orice restaurant din Imst și puteam comanda un anumit meniu. Deoarece ajungem târziu, meniul se terminase însă cei de la Restaurant ne lasă fără nicio reținere să comandăm altceva într-o limită de preț destul de încăpătoare. Fain așa! O idee ingenioasă din partea organizatorilor care asigură o experiență mai personală pentru fiecare participant. Mâncăm și plecăm, fiecare în drumul său, dar cu aceeași mașină.

Wouter rezervase camp-ul din Transalp, iar eu nedorind să joc în continuarea filmului -Indiana Jones în căutarea șlapului pierdut într-un râu de munte lângă San Martino după furtună – , am rezervat cazări în proximitatea fiecărei localități de start. Ce-i drept, unele mai departe. Cu Wouter parcat în sala de sport ne ducem la camping-ul din Haiming, acolo unde un englez ne primește călduros la ora târzie și ne arată căbănuța de lemn în care urma să dormim.

Noapte trece repede, iar frigul parcă-mi intrase în oase și se culcase acolo. Nu dormisem prea mult și mă simțeam obosit. Drumul destul de lung făcut cu o zi înainte, agitația din ultimele săptămâni cu alte proiecte nu asigurau un punct de plecare chiar optim pentru o cursă de 7 zile, dar ce mai contează, oricum aveam să sufăr.  După un mic dejun spartan în jurul orei 6 plecăm cu mașina spre startul de la Imst. Ajuns în Imst , îi zăresc din mașină pe Platt, Lakata, Hynek, Huber, Frey, Pernsteiner, Geismayr, Sally Bigham, Ragnoli, Massimo Debertolis, Johnny, etc. Ați prins voi ideea. Eram la un concurs de mtb important la care luau startul cei mai bun rideri la disciplina de mtb maraton. Găsim un loc de parcare fără probleme, organizatorii fiind atenți la a pune startul în zone accesibile și cu locuri de parcare suficiente. Relaxat, poate prea relaxat merg la încălzire și ulterior mă așez în startblock A1 alături de Mr. Cleppe.  În jurul nostru, doar sportivi de top și atât. Iulia ne face poze de peste gard iar eu îmi dau repede seama că Wouter nu e în apele lui.  “I feel like shit man”, îmi zice el. „I know, you look like shit”, îi zic eu la fel de calm. Pare preocupat și încerc să-l liniștesc. Problemele de sănătate avute în ultima perioadă, de la alergie la astm și forma mai slabă în care îmi zicea că se află îl preocupau vizibil. Îi zic să stea liniștit, n-am niciun obiectiv și știu sigur că peste 2 ore avea să strige la mine să vin mai repede. Indifirent cum avea să fie, urma o aventură unică, într-un cadru spectaculos și într-o atmosferă incredibilă.

Urma să traversăm Alpii, pentru prima dată cu startul din Austria, trecând prin Elveția și ajungând în Italia. Imst, Nauders, Scuol, Livigno, Bormio, Mezzana, Trento și Arco. Creasta principală abordată perpendicular, adică 520km cu 18.000m diferență de nivel. Organizatorii au scurtat traseul, l-au făcut mai tehnic și au scos zonele de asfalt pe cât posibil. Starturile din Germania impuneau un traseu mai lung, mai mult asfalt pentru a ajunge la Alpi. Cu siguranță prea mult asfalt pentru o întrecere de genul ăsta. Lăsând detaliile la o parte, era timpul pentru acțiune.

Etapa 1. Imst-Nauders: 90km și 3000m diferență de nivel

La 9,00 se dă startul în prima etapă din Bike Transalp 2016, ne așteptau 90 de km și 3000 m diferență de nivel. O etapă grea și rapidă pe care toată lumea avea să meargă puțin mai tare ca în restul zilelor și era destul de important să fii într-un grup bunicel pe porțiunile asfaltate.  Încă din start fiecare pornește în ritmul lui, Wouter merge mult timp ridicat din șa și se distanțează în față. De pe urcare realizez că-mi lipsește puterea și încerc să pedalez cât mai econom, fără a pierde contactul cu grupul în care mă aflam. Câteva urcări scurte și porțiuni rapide de pedalare în care mă plasez în roata lui Wouter mă trezesc puțin la realitate. Fără să-mi dau seama exact cum decurg lucrurile consider că ritmul e bunicel însă deodată văd în față prima „problemă”. Cea mai rapidă echipă de la mixt se afla în grupul nostru. Sally Bigham și Ben Thomas dictau ritmul în grupul în care mă aflam. Pff, ce dracu, anul trecut o băteam cu 7-10 minute în fiecare etapă.  Nu sunt mai în formă ca anul trecut, dar dincolo de câteva procente mici care poate-mi lipsesc la intensități mai mari, nu mă simt mai slab. Și totuși Sally pedala lângă mine. Mă uit la Wouter, părea că depune efort, dar în stilul său caracteristic. Mă întreabă dacă e ok ritmul ăsta, eu îi confirm și continuăm așa. Pe prima coborâre Wouter trece în fața grupului în care ne aflam și puțin nesigur pe noua bicicletă îi dă bătaie pe forestierele rapide la vale. Bicicleta lui pare instabilă, pierde aderență frecvent iar ieșirile din viraje îmi confirmă că ceva nu era în regulă. Pe o porțiune mai plată Wouter îmi spune că nu e obișnuit cu hardtail-ul și că nici pietrișul fin de pe forestiere nu-i dă prea multă încredere. “No problem man, just stay safe” îi spun eu. Undeva într-un viraj, în lipsa unui marcaj vizibil Wouter o ia drept pe lângă un șopron iar eu îl urmez, undeva la peste 60km/h. Drumul se termină instant și o frână violentă ne salvează de la vreo plonjare artistică printre vaci. Din spate se aude un: „nice navigation my friend”. Era grupul la conducerea căruia ne aflam. Toți o luaseră după noi, vreo 10-15 persoane. Comic. Din primii eram ultimii, așa că nu ne rămâne decât să așteptăm în ritmul celorlalți până ce coborârea avea să se termine.

Dacă cineva se întreabă ce căuta Wouter pe un hardtail, atunci răspunsul e simplu și trist. I s-a stricat lock out-ul Fullsprint la bicicleta fullsuspension, iar cei responsabili cu garanția s-au săturat și au zis pas. Fain așa, e ușor să faci profit când o piesă care costă 150 de euro se defectează după 30-40 de ore de utilizare…

A doua urcare parcă-mi pică mai bine. Merg mai apăsat decât aș fi făcut-o dacă eram singur și încet depășim câteva echipe. Pe coborâre greșim din nou, iar persoana care trebuia să ne arate poteca în jos nu pare prea deranjată de faptul că am luat-o greșit. Ca norocul ne dăm seama repede și revenim la traseul corect. O potecă rapidă cu niște bolovani mari ascunși după iarba de pe margine ne dă câteva emoții, însă ajungem în siguranță la bază. Urma o porțiune asfaltată pe care treceam pentru scurt timp în Elveția. Aici mergem cu încă o echipă olandeză, Habitat Mtb Team, iar Wouter și liderul echipei olandeze fac  cea mai mare parte din munca împotriva vântului. Ies de câteva ori la trenă, dar n-aveam de gând să investesc prea mult efort în prima zi pentru câteva zeci de secunde avans. O pierdusem pe Sally din vizor, iar treaba asta mă cam enerva. Ultima urcare părea o mică denivelare pe profilul etapei, denivelare care în realitate se traducea în peste 500 de metri diferență de nivel. Îmi pierdusem unul dintre bidoane pe coborâre, iar Wouter se uita îngrijorat la mica cantitate de apă pe care o mai aveam. După două Transalp-uri cu Wouter și o grămadă de ture împreună încă nu mi-am dat seama dacă se dă cu bicicleta și bea apă sau în timp ce bea apă se mai dă și cu bicicleta. Greu de zis. Omul ăsta bea tot timpul.

Primii 200 de metri din urcare trec repede însă deodată simt o senzație de durere și arsură în stomac. În scurt timp încep să amețesc. „Shit man, something is wrong” îi strig la Wouter. Nici că apuc să zic ceva, aud din față: „you lost all your power, we totally slowed down”.  Pulsul creștea, viteaza scădea însă nu era senzația pe care o știam prea bine. Era altceva, îmi era de-a dreptul rău. Echipele din spate încep să ne depășească. Mai aveam cam 100 m diferență de nivel și Wouter se uita la mine îngrijorat. Știam că voia să mă împingă dar îi zisesem să se calmeze. La scurt timp după,  ceva mă apucă de foița din buzunar. Era Wouter. „Man, not this shit again. It feels like it was just yesterday”îi zic eu. Erau ultimii metri din ultima urcare a primei zile și Wouter îmi dădea câte un impuls puternic cu mâna la fiecare vârf de rampă. Eram depășiți în continuare și singurul gând era să mă așez pe spate. Eram terminat. Dacă nu era acolo, sigur mă opream.  Greșisem undeva și dacă în 99 la sută din cazuri îmi dau seama rapid că nu m-am alimentat corect în timpul efortului,  în cazul de față omisesem ceva.  Eram clar obosit și nu datorită efortului din cursă, dar nu mă așteptam să-mi „pice pianul” așa.  Ciudat, foarte ciudat. Urcarea se termină și începem coborârea, însă nu prea mai eram prezent. Ultimul km a fost infernal. De abia urc mica pantă din fața porții de finiș și trec linia de sosire fără prea multe gânduri. Trec de punctul de rehidratare și mă arunc direct în pernele de la P. Jentschura. Mi-e rău și nu pot să beau apă, să mânânc sau să fac orice altceva. Cred că stau nemișcat vreo 20 de minute. Wouter vine cu un pepene la mine. Îi zic să mă lase în pace că văd dublu. Prima zi în Transalp? Nu mă interesa nimic, nici concursul, nici peisajul, nici oamenii, nici bicicleta, nimic.

După vreo  30 de minute de stat acolo îmi revin brusc. În termen de 2 minute sunt în picioare și mă simt chiar bine. Mă uit în jur, între timp mi se alăturaseră alți concurenți, la fel de prăjiți de soartă pe pernele respective. Singurul gând îmi stătea la mâncare. Plec direct la punctul de alimentare și încep să mânânc cam tot ce îmi părea decent la ora aia. Un scurt rulaj pe asfalt cu Wouter și Camil și merg la culcare în cazarea aflată la 1 km de locul de finiș. Prima zi în Transalp? Sally și Ben ne dăduseră vreo 2-3 minute. Plecasem relaxat în concurs și totul mergea bine până pe ultima urcare. Acolo o greșeală anterioară s-a manifestat. Cu siguranță nu băusem lichide suficiente. Și dacă asta nu e o problemă într-un concurs unde poți să abordez și mai lejer anumite secțiuni, aici mergeam tot timpul aproape de maximul meu, iar motorașul avea nevoie de combustibil și lichid de răcire.

Seara plec cu Iulia la Pasta Party, Wouter așteptându-ne deja la locul cu pricina. Dar surpriză! Pasta party-ul nu avea să fie într-un cort la temperaturi de seră. Nu. Organizatorii au fost foarte inventivi și au organizat premierea, pasta party-ul și briefing-ul la stația de sus a gondolei. Așa că hopa sus în gondola de la Nauders.

Sus o porție sănătoasă de paste ne aștepta într-un restaurant cu peisaje care te făceau să lași furculița jos. Știam zona din timpul iernii atunci când am mai fost la schi acolo, însă acum avea totul alt farmec. Un plus categoric la secțiunea spectacol pentru organizatori! Finalul primei zile? Poziția 23 la categorie și 27 în clasamentul general. Pierdusem cam 6-7 poziții în ultimele 20 de minute ale primei etape.

Etapa a 2-a. Nauders (Austria)-Scuol (Elveția): 56km și 2200m diferență de nivel

Soarele lumina cerul albastru în dimineața celei de-a doua etape. Era ora 6:00 și luam micul dejun uitându-mă la roadbook-ul etapei. Dormisem bine și mă simțeam mai proaspăt decât înaintea primei etape. Foarte ciudat, nu mă durea nimic și abia așteptam să pedalez. O scurtă încălzire cu Wouter și ne aflam din nou la start. De data asta în blocul A2. Dacă vrei să pornești din roata lui Lakata și să te încălzești până în ultimele 10 minute înainte de start atunci trebuie să fii în top 15 și implicit în blocul A1. Startul se dă la ora 9:00 și lent, prea lent plecăm pe străzile înguste și abrupte ale Naudersului. Urma o etapă relativ scurtă care avea să ne ducă prin Austria, Italia și Elveția. Peisaje? Vă dați seama.

Odată scăpat de start ne dăm seama că suntem cu mult în urma grupului fruntaș și că trebuia să accelerăm pentru a ajunge cât mai aproape. Zis și făcut. De data asta o depășim pe Sally și puțin mai liniștit abordez prima urcare. Mă simt bine și recuperăm tot mai multe poziții. Fac o oprire neprevăzută deoarece mi se destrânsese un șurub și trebuia să-l strâng la loc. În vârful primei urcări ne aflăm într-un grup cu echipele de ieri. Sunt foarte atent la ce mânânc și ce beau. Beau în prostie. Termin două bidoane mari de pe prima urcare. Începea prima coborâre a zilei și pedalam într-un cadru spectaculos la granița dintre Austria și Italia. Poteca naturală, ritmul ridicat și cadrele spectaculoase compuse din lacul Resia și în fundal vârful Ortler (3905m) îți ridicau părul pe spate.  Așteptam trail-urile promise, știind că azi vom avea parte de câteva secțiuni bune, iar zona asta era foarte promițătoare.

Pe coborâre reușim să depășim 2 echipe, destul de riscant, dar deja mă obișnuisem cu ideea. Începea secțiunea de enduro. Wouter intră primul iar eu rămân blocat în spatele echipei olandeze. Ultimul băiat îmi face loc așa că pot coborî relativ liniștit în ritmul meu. Wouter se distanțează în față. Începea să se obișnuească cu hardtail-ul iar prioritatea mea era să parcurg totul pe bicicletă, înainte de a încerca să merg mai repede pe anumite zone. Poteca se termină repede. Prea repede. Erau multe variante tehnice de coborâre însă organizatorii nu le-au introdus în traseu deoarece aparent erau prea dificile pentru a doua etapă. Păcat, preferam să fac push bike în alergare pe poteci tehnice decât să merg cu peste 80km/h pe drumuri forestiere cu viraje expuse. La baza coborâri însă Wouter strigă ceva și se oprește pe margine. Am făcut pană îmi zice el. Încerca să umfle roata în speranța că lichidul va sigila gaura. Îmi zice să pornesc înainte deoarece era o zonă plată de asfalt. Mă conformez și în scurt timp mă urmează și el. Pornim împreună pe a doua urcare însă cauciucul scapă din nou aer. Wouter se oprește și umflă roata pentru câteva secunde. Mă simt bine și spre deosebire de ieri simt că am forță în picioare. Pe la mijlocul urcării ne depășește prima echipă de la Masters, Massimo Debertolis – fost campion mondial de maraton și Andreas Laner. Stau puțin in roata lor, dar ritmul e prea ridicat pentru etapa a doua. Cei doi se distanțează și în curând ne vedem nevoiți să oprim la punctul de alimentare. Wouter umflă roata cu o pompă mare de data asta iar eu umplu bidoanele. Mă simt bine în condițiile date și știu că urma o coborâre destul de tehincă. Dar șoc și groază!

Din spate vine săgeata portocalie(tricoul de lider de la mixt avea culoarea portocalie)… Sally Bigham și Ben Thomas ne ajunseseră. Mă uit la Wouter, el se uită la mine. Nu pot să cred. Știu sigur că mergeam bine chiar și cu probleme avute, dar uită că Sally e pe noi, din nou.  Pedalăm din forță pe zona vălurită și la începutul coborârii o ajungem pe Sally. Încă o echipă era blocată după ea. Wouter își face loc în stânga ei. Încerc să trec prin dreapta însă Sally nu pare prea impresionată. Tipa merge bine în sus dar în jos e altă poveste. E mult mai lentă decât noi. O rog de câteva ori să se tragă și în momentul în care văd ca ezită la o coborâre o depășesc destul de riscant pe partea dreapta. Redresez problema înainte de a deveni gravă și-l ajung pe Wouter. Împreună mergem chiar bine în jos, fără greșeli și destul de rapid pe unele zone.

Urma o porțiune de 15 km, în ușoară urcare și speram să ajungem un grup mai puternic. Tragem tare dar la orizont nu se arată nimeni. Wouter îmi zice că e ok dacă ne ajunge cineva din spate, n-are rost să mergem singuri pe zona asta. Cu toate astea mergem cu schimb de trenă. Mă simt bine așă că putem împărți munca. În condițiile astea ținem un ritm bunicel și în curând ajungem pe străzile pavate din Scuol. Un orășel mic, spectaculos, într-un peisaj superb. Un ultim viraj la dreapta și traversăm un pod lung și îngust de lemn, peste o vale adâncă cu un râu albastru deschis și cu munții înalți în prim plan.

Good job! Terminăm etapa pe poziția 17 și recuperăm puțin după dezastrul de ieri. Mă simt bine la final și încerc să accelerez procesul de recuperare știind destul de bine ce-mi trebuie și ce nu. Bikewash, niște ovăz cu apă și niște cereale speciale făcute de P. Jentschura, unul dintre sponsorii principali ai evenimentului. Dacă terminai în prima parte a clasamentului putea cere chiar două, trei porții, nu se supăra nimeni. Mâncarea de la final era variată, de la prăjituri uscate la cele cremoase cu afine, sandwich-uri, biscuiți, fructe, o grămadă de lichide, cam tot ce ți-ai putea dori. Un rulaj scurt pe ceva ce părea un drum vechi în preajma orășelului și ne întâlnim cu Iulia. Împreună mergem ca turiștii să bem o bere fără alcool la umbră, pe una dintre cărările abrupte ale orașului, acolo de unde admirăm priveliștea parcă ireală. Pro riderii deja probabil se odihneau de 2 ore, iar wannabe-pro-riderii din spatele nostru era probabil la masaj. E bine așa!

Urma etapa cu numărul trei și efortul trebuia să fie încă suficient de dozat. Un concurs de șapte zile începe undeva după a 3-a etapă. Teoretic! Practic mergeam tare după Wouter însă mult mai relaxat ca anul trecut, știind oarecum la ce să mă aștept. Nu eram prea rapid în contextul sportivilor de aici, dar lucrasem mai mult la rezistență, iar asta speram să se vadă mai târziu. În afara concursului profitam de fiecare ocazie de relaxare. Eram într-una dintre cele mai frumoase zone montane din Europa, într-un concurs de mountain biking, cu un coechipier mai rapid decât mine, mai experimentat dar cu un caracter care se îmbina perfect cu caracterul meu. Sau așa îmi place mie să cred. Asta chiar dacă în timpul cursei Wouter se transformă într-o mașinărie care caută fiecare secundă. Cred că acolo suntem cei mai îndepărtați ca și abordare. Eu privesc tot timpul imaginea de ansamblu, mă relaxez excesiv de mult, iar Wouter abordează fiecare metru de parcă ar fi ultimul. Ai zice că nu ne potrivim, dar el știe că mă poate pistona fără să clachez psihic, iar eu chiar dacă nu-mi place, aștept de la el pistonarea respectivă mai tot timpul. Nu doar că o aștept, dar am nevoie de ea. Îmi dau seama că pentru o competiție sunt prea relaxat, iar dacă vrei rezultate atunci psihicul joacă un rol primordial în cazul meu. Aveam în plan să mergem la tură, cum zice el. It’s a holiday.  For sure, vacanța se termină în fiecare dimineața la ora 9 și reîncepe undeva după ora 13-14. În alea câteva ore cu siguranță numai vacanță nu era…