Antrenament, gadget-uri scumpe, biciclete de top… Oare am nevoie cu adevărat de toate astea? O opinie personală…

Din ce în ce mai mult, subiectele antrenamentelor structurate, a computerelor foarte scumpe și inteligente, a senzorilor de putere care costă cât o bicicletă decentă dar și a bicicletelor de top sunt prezente în discuțiile iubitorilor de biciclete din România. FTP, Vo2Max, Sweet Spot, Threshold și multe alte noțiuni care acum câțiva ani erau cuvinte necunoscute pentru majoritatea sunt acum criterii după care unii își ghidează propria viață. Iar discuțiile despre trasee frumoase pe bicicletă au fost înlocuite cu discuții despre tipuri de fibră de carbon, despre curbe ale suspensiilor și unghiuri și dimensiuni ale cadrelor care nici nu știam că există când ne-am apucat serios de bicicletă.

E acesta doar un moft pentru ciclistul amator, fără șanse adevărate de performanță, sau măcar unele dintre ele sunt cu adevărat utile?

Iată perspectiva mea, ciclist vechi dar cu performanțe medii, care nu va reuși niciodată să obțină un rezultat notabil la un concurs serios… În schimb e perspectiva unui ciclist la o vârstă destul de înaintată, cu familie, copii mici, serviciu și multe îndatoriri casnice pe cap.

Antrenament… Am nevoie de el oare? Are vreun sens ambiția mea să adun mii și mii de km, mare parte din ei făcuți fără tragere de inimă, cu eforturi imense atât de a găsi loc pentru antrenament în program dar și de a efectua antrenamentul propriuzis după zile lungi și grele de muncă și nopți aproape nedormite?

Bicicleta mă bucură, libertatea pe care o simt pedalând pe o șosea de munte, dimineața, pe serpentine, de a ajunge cu MTB-ul sus pe o creastă cu un peisaj de vis, de unde să cobor apoi pe o potecă superbă zeci de minute, toate acestea sunt ca un drog, vrei mai mult dar și vrei să nu se termine.

A trecut din păcate vremea când, în lipsa responsabilităților, puteam să mă bucur de toate acestea oricând, în tihnă… Acum, pentru o tură, trebuie să mă furișez din casă cu noaptea în cap, să ajung pe frigul dimineții la baza traseului, iar când razele blânde ale soarelui mă încălzesc pe creasta muntelui, după o urcare de 2-3 ore, la ora la care tinerii fără griji de-abia își termină cafeaua de la OMV și fără grabă așteaptă căldura amiezii pentru a se urca pe bicicletă, mie îmi sună telefonul. La celălalt capăt sunt copiii care strigă în cor Taaatiii, taaatiii, e soare, unde ești? Vrem să mergem la Zoo, vrem să mergem în parc…

Așa că îmi dau drumul la vale, mă bucur de coborâre și nu de multe ori, aproape jos, salut cu o oarecare invidie grupurile de tineri care urcă fără griji, mai la o poveste, mai la o poză. Ajung la mașină și fără o pauză de mâncare sau de odihnă, pornesc motorul și gonesc pentru a ajunge acasă la ora amiezii…

Acasă toată lumea e într-o ignoranță totală a faptului că te-ai trezit după 3-4 ore de somn, după care ai condus, ai urcat vreo 2000 m pe drumuri atât de abrupte încât majoritatea împing bicicleta, că ai coborât la mașină și nu ai avut parte de nicio pauză. Urci bicicletele piticilor care te reîncarcă cu energia lor pozitivă alături de a ta pe mașină, arunci repede în coș hainele murdare (sau rămâi cu ele dacă nu e grav) și ai plecat unde e programul zilei…

Ah, dar vine concediul. Toată lumea la pensiune, la hotel. Și da, totul se repetă, exceptând faptul că ai muntele lângă tine și nu mai e nevoie să conduci mașina. Dar aerul de munte e tare și îmbietor, așa că și copiii sunt în picioare la prima oră. Singura ta șansă e să sari peste micul dejun, să dai o tură de 2-3 ore și să ajungi înapoi când ei termină… Apoi, cu puțină ambiție, mai sari peste prânz sau cină să mai dai o tură…

OK – dar ce legătură are asta cu titlul? Păi totul… Pentru că în puținul timp furat pentru pasiunea ta, dacă vrei să reușești să faci un traseu frumos, să ajungi pe vârful ăla unde lași o parte din tine de fiecare dată când pleci, trebuie să tragi tare. Trebuie eficiență, forță, anduranță. Trebuie deci antrenament. Nu te lupți pentru un loc pe podium, te lupți pentru bucuria de a face traseele acelea superbe, dar în același timp să petreci timpul și cu cei dragi!

E mai diferit antrenamentul pentru asta decât cel pentru concursuri? Eu zic că nu… chiar dacă nu ai concurenți pe lângă tine, ai nevoie de aceleași calități, poate exceptând viclenia fără de care e greu să înaintezi în clasamente. Da, miile de km de intervale pe plat, zecile de ore pe trainer iarna sunt prețul plătit pentru secundele alea din Șaua Strunga, de la Bâlea Lac, dar și ocazia de a ajunge în alte țări în locuri deosebite, care îți vor rămâne mereu în suflet….

Si gadget-uri? Chiar e nevoie? Powermetru, computer scump, la ce te ajută? Păi uite, în 2020 am parcurs segmentul dintre satele Tărtășești și Brezoaele de… 82 de ori! Repet, optzecișidouă de ori, același traseu, plat, anost, familiar. Pe soare dar și pe vânt, pe ploaie, pe zăpadă. Cu entuziasm dar și cu lipsă totală de chef. Computerul meu îmi oferă planuri de antrenament pe baza puterii, cu multe intervale diferite, mă ține în priză. Am făcut bucata de 82 de ori, dar de 23 de ori (cifră inventată pe loc) am dat intervale scurte și puternice, de 34 de ori am dat intervale de 3-4 minute la putere medie, uneori am avut antrenamente cu succesiuni de intervale variate… Mereu e altfel… Antrenamentul structurat mă ține în priză, îmi permite să bat platul ăla din jurul casei, singurul accesibil imediat și în orice zi, fără să îmi pierd mințile. Aproximez că din cei 12.000 km pedalați anul trecut, foarte probabil vreo 8000 sunt făcuți pe plat, prin jur. Asta înseamnă vreo 300 de ore. Nu ai cum, de fapt eu nu am cum să fac asta altfel. E imposibil.

Dar de o bicicletă de top chiar am nevoie? Hmmm, nu. Sincer, nu e nevoie deloc. E nevoie de o bicicletă suficientă nevoilor și adaptată performanțelor. Trebuie să găsești echilibrul unei biciclete care nu te trage înapoi, dar să te oprești cu investițiile acolo unde beneficiul nu e real. Trebuie un echilibru între partea financiară și necesități. Ok, există un nivel minim sub care nu putem vorbi de eficiență, dar și pragul acesta e discutabil. Pe de altă parte, dacă viața ta decurge ca în descrierea mea, un bonus la moral e mereu bun. Iar un cadru finuț din carbon, niște roți aero care taie vântul cu eficiență șuierând aproape erotic, o transmisie electronică ce schimbă perfect la o simplă atingere… toate vor aduce bucurie. Dar e nevoie de cumpătare și echilibru când facem astfel de achiziții. Oricând un accident pe bicicletă e posibil… Pe asfalt o căzătură înseamnă daune mari… Recomandarea mea e să nu investim în biciclete sume pe care nu suntem dispuși să le pierdem…

Toate acestea sunt păreri și experiențe personale, care sunt sigur că se aplică multora, sau ar putea să se aplice unora ce nu găsesc puterea să se bucure de niște momente de care cu puțin efort ar avea ocazia. Luați-o ca o lectură, nu neapărat ca sfat. E doar un mod de a trece frumos și fericit prin viață, făcând ce îți place, dar fiind mereu alături și de cei dragi.