A trecut mai bine de o săptămână de când am ajuns acasă de la primul concurs din acest sezon, 4 Islands. Am reușit să îmi pun în ordine treburile și să îmi refac picioarele, așa că a venit vremea pentru niște rapoarte de cursă.
Dar să vă povestesc puțin despre concursul acesta și de ce mă întorc la el an de an, de trei ani încoace.
4 Islands se desfășoară pe 4 din insulele Kvarner din Croația și este un concurs deosebit tocmai din acest punct de vedere, al locului (sau mai bine zis locurilor) unde se desfășoară. În plus și traseele sunt destul de speciale, dar cu siguranță nu pe gustul tuturor. Aș zice că potecile pietroase și violente cad în categoria aia de lucruri pe care ori le iubești ori le urăști, dar discutând cu unii dintre concurenți se pare că pentru majoritatea e câte puțin din amândouă.
Un așa concurs necesită o logistică deosebită, iar dacă despre eforturile din culise ale organizatorilor nu vă pot spune mare lucru, pot să vă povestesc cum ne-am organizat noi și cam cum se vede concursul din punctul de vedere al unui concurent.
Pregătirea pentru concurs începe cu ceva timp înainte, în primă fază cu găsirea unui coechipier, deoarece participarea se face numai în echipe de câte doi. Pentru mine asta nu a fost o problemă foarte complicată știind deja că voi face echipă cu Veronika, partenera mea de anul trecut. Veronika (Roni) este o sportivă din Ungaria pe care am cunoscut-o acum câțiva ani, când a participat la un concurs în Cluj. Deși este cu 20 de ani mai în vârstă decât mine, este printre sportivele de top din Ungaria. Ea face parte din echipa națională a Ungariei și strânge puncte pentru calificarea la olimpiadă împreună cu Barbara Benko (aflată în acest moment pe locul 12 în clasamentul mondial pe puncte). Nu se dă în lături nici de la alte discipline ale ciclismului, cu un titlu de campioană europeană și unul de campioană mondială la categoria master la ciclocros, dar și cu participări în Enduro World Series. Dacă nu v-am transformat încă în fanii ei, să știți că e și o tipă foarte faină, relaxată și cu un simț al umorului bine dezvoltat. Ea este unul dintre motivele pentru care ma antrenez cu spor peste iarnă cu gândul la acest concurs.
Pe lângă alegerea unui partener, cu ceva timp înainte de cursă trebuie stabilite și alte detalii ale logisticii cursei, cum ar fi transportul și cazarea. Dacă anii trecuți am ales să ne aranjăm singuri cazarea, după experiența din 2018 am ajuns la concluzia ca banii economisiți pe cazare nu compensează efortul depus, trezirile la 5 sau 6 și stresul de dinainte de cursă. În plus, toată oboseala acumulată cu drumurile de după fiecare etapă, gătitul și altele, fac ca experiența concursului să nu mai fie una atât de frumoasă. Zis și făcut, anul acesta, în schimbul sumei “modice” de 400 euro am rezervat o cameră la hotelurile din base campurile de pe cele 4 insule. De fapt “accomodation package”-ul pe care l-am achiziționat pentru banii ăștia cuprinde ceva mai mult decât un pat în care să dormi și două mese pe zi. Un mare avantaj al acestui pachet este faptul că organizatorii de ocupă de TOT. Și aici intră:
- transfer înainte de cursă cu autocar și/sau feribot la locul de start,
- transferul unui bagaj de mână de la startul cursei la finish,
- transferul concurenților de la finish la hotel,
- transferul bagajelor între base camp-uri,
- transferul bicicletelor între base camp-uri și la final,
- transferul concurentului, bagajului și bicicletei de la ultimul base camp la primul, respectiv la avion.
Și așa toată grija ta rămâne să te dai cu bicicleta, să mănânci bine și să faci tot ce iți stă în putință să iți revii de la o zi la alta.
Nu în ultimul rând, cu câteva zile înainte de cursă am pregătit și tot echipamentul necesar, iar povestea detaliată o găsiți aici.
Și așa ajungem la prolog.
Am ajuns destul de târziu (cu o zi înainte) în Baska, primul base camp, așa că în ziua prologului aveam de ales dacă să facem o recunoaștere a traseului sau să stăm cu picioarele în sus înainte de cursă. Citim din cărticica primită la înscriere unde organizatorii susțin că traseul este unul foarte tehnic și că recomandă tuturor concurenților să facă o recunoaștere înainte de cursă. Discut cu Roni și decidem că avem destulă încredere în noi pe porțiunile tehnice și nu avem nevoie de recunoaștere – cam arogante noi așa. Facem o încălzire zdravănă și ne așezăm la coadă pentru startul care se dă de sus de pe o scenă. Avându-l pe antrenorul nostru Marton Blazso acolo cu noi, discutăm cu el strategia cursei. Prologul are numai 13 km, dar o diferență de nivel de 300 m, niște zone de plat și două urcări, una mai mică și una mai mare. Strategia sună așa: încercăm să tragem mai tare pe zonele mai lente și ne păstrăm energia pe zonele rapide, până la urmă vrem doar să prindem un loc bun la start pentru prima etapă și să vedem pe unde ne aflăm în clasamentul pe categorie, printre cele nouă echipe de femei UCI.
Am plecat a opta din cele nouă echipe, iar după noi au urmat fetele din echipa națională a Belarusului. Cu un minut între echipe, nu ne făceam nicio speranță să prindem pe cineva din urmă și eu eram destul de sigură că nici pe noi nu ne vor prinde fetele din Belarus. Luăm startul și în câțiva metri intrăm pe o plajă plină cu pietricele mici. Cum nu văzusem traseul de dinainte, găsim cu greu trasa cea mai bună și înaintăm destul de anevoios pe această porțiune.
Nu după mult timp ajungem pe prima urcare, destul de abruptă și tehnică și realizez cu groază că schimbătorul meu nu funcționează cum trebuie. Nu vrea să stea pe pinionul cel mare și pe celelalte două de mai jos tot scapă și sare. Cum nu vreau să rup schimbătorul din prima zi (sau în general 🙂 ), mă dau jos și mă uit puțin să verific dacă pot rezolva rapid problema. Nu observ nimic flagrant și mă pun înapoi pe bicicletă acolo unde se mai îndreaptă panta. Reglez puțin schimbătorul din mers și reușesc cât de cât să schimb vitezele în zona superioară a casetei. Totuși nu perfect și nu fără stres. Mă gândesc: nu eu ziceam că trebuie să te asiguri înainte de concurs că tot echipamentul funcționează perfect? Și tocmai mie mi se întâmplă una ca asta. Știam totuși că acasă totul funcționa bine și că urechea de schimbător e destul de sensibilă, deci cred că undeva la transport s-a întâmplat ceva și nu am observat.
Cu cele două sughițuri chiar în primii kilometri, le dăm ocazia fetelor din Belarus să ne ajungă din urmă și restul etapei este un duel continuu, pe care când îl câștigăm pe urcare, când îl pierdem pe plat. Picioarele nu se simt 100% pregătite de concurs, este totuși primul pe anul acesta după o iarnă lungă și rece. Ajungem la finish cu 2 minute întârziere față de belarusoaice și cu gândul că se poate să fim ultimele în clasament. Nu a fost deloc așa! Am încheiat prologul pe locul 6, la 5 minute de câștigătoare, iar asta ne-a dar un boost moral destul de mare.
Prima zi se termină deci într-un mod pozitiv, dar suntem conștiente că abia în următoarea zi începe greul.
În următoarele zile revin și cu poveștile etapelor ce au urmat.
Photo: Sportograf
