Pe vremea când cursierele aveau suspensii

0

Industria bicicletei din zilele noastre geme de inovații și dovezile abundă în acest sens, dacă chiar cineva mai caută o confirmare. Discuția merge mai departe pe firul întrebării Cât de inovative sunt noile soluții? și o privire sumară aruncată asupra noutăților cu care suntem bombardați ne poate indica faptul că în mult privințe avem în fața noastră o veritabilă teorie a bățului de chibrit. Nu că nu ar fi utile noile adăugiri, dar faptul că fibrele de carbon ale nu știu cărui cadru au fost dispuse mai optim sau că piesa X a pierdut câteva grame sunt deja afirmații la ordinea zilei, seci și impersonale. Îmbunătățirile sunt minore, unele mai eficiente, altele mai puțin, dar cert este că mersul pe bicicletă și spectacolul ciclismului nu s-au schimbat fundamental. Parcă ceva lipsește acestui val de progres tehnologic ca să mențină aura specifică ciclismului în jurul său. Ce să fie oare?

Eu aș zice că romantismul. Da, ceva atât de rece și calculat precum este lungimea unei țevi a cadrului sau gradul de flexare a unui furci au și ele romantismul lor. Nu e vorba despre componente în sine, cât despre nebunia frumoasă cuplată cu îndrăzneala nedisimulată a inginerilor, mecanicilor și sportivilor care sunt toți părtași la ideea năstrușnică. Este vorba de romantismul celor care nu au nicio problemă în a se abate de la normă și a epuiza orice variantă posibilă înainte a se preda în fața vicisitudinilor unei curse de ciclism. E acea îngânare a smintelii cu nonconformismul care ne aduce pâinea și circul sportului modern, care împarte fanii în tabere pro și contra, care rămâne în folclor și în cărțile de istorie. Cât de nebun să fii să montezi suspensii de aproape 80mm pe o cursieră?

Ei bine, conservatorii italieni de la Bianchi și-au călcat pe inimă și la începutul anilor 90 au bătut palma cu Rock Shox pentru a produce o cursieră cu suspensii. Paris-Roubaix, atunci ca și acum, nu cruța pe nimeni și creierele americane care au dat naștere mountain bike-urilor au spus că aveau soluția.

bianchi

Dar Bianchi Paris-Roubaix Project a fost inspirată din bicicletele Greg Lemond care au câștigat Infernul Nordului în 1992 și 1993 sub bagheta fantastică a vrăjitorului de pavate Gilbert Duclos-Lasalle. Acestea avea o furcă cu suspensii și chiar dacă francezul a fost luat în derâdere în 1991 atunci când s-a aliniat prima oară la startul din Compiegne, tot el a râs la urmă. Și a râs mai bine, chiar dacă nu în acel an.

lemond

În 1994, Johan Museeuw apare la start cu o troacă azurie de o formă nemaivăzută pe șosele până atunci. Bianchi își arunca în arenă cursiera cu suspensii ca să smulgă laurii victoriei. A fost un șoc la momentul respectiv. Nimeni nu se aștepta ca Leul Flandrei să îndrăznească a sfida așa puternic tradița. Victoria era dorită cu orice preț.

andrei

Însă nu a sosit. Andrei Tchmil, pe al său Vitus echipat doar cu o furcă cu suspensii, a câștigat fără drept de apel acea cursă, în timp ce Museeuw se zbătea prin spate să îl prindă după ce Bianchi-ul său s-a rupt. Americanii au recomandat ca titanul să fie folosit pentru fabricarea cadrului, însă, pentru a reduce greutatea și așa mare din pricina suspensiilor, italienii au folosit aluminiul. Unde mai e nebunia de altă dată?

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

two × one =