Haute Route Pyrénées – Tour Report: de la virtual la real

0

Cel mai probabil, am intrat în contact cu Haute Route în spațiul profan al Facebook-ului și, cel mai probabil, m-a vrăjit aerul inaccesibil al competiției ce îmi părea a fi rezervată, fără ironie, unei elite a sportivilor amatori la pachet cu foști profesioniști rămași dependenți de pedalat, sau, după cum îmi spunea candid o bună cunoștință, celor “fit și bogați”, o combinație care timid își face apariția și în patria noastră.

fotografii – PhotoRunning, Mathilde L’Azou, Roxana Sandu-Radu

haute_route_pirinei

Un club al premianților așadar, un “Munte Vrăjit” pe care îl poți urca fie în Pirinei, în Alpi, ba chiar pe… Mount Vetoux sau de ce nu, peste ocean, in Colorado, doar punga de gologani plină să o ai, în speranța că vei deveni vreun Settembrini al pedalelor, forjând din palidul Hans Castorp un cățărător, care înoată ca un pește răpitor, împotriva curgerii meandrelor de asfalt, ba nu, mai mult decât atât, un om de mare tururi, o îngemânare fremătândă de mușchi, plămâni, artere pulsatorii și voință, un pachet care devine mai exploziv de la zi la zi, asemeni eroilor ciclismului din anii 50-60 ai secolului trecut, ale căror nume nici nu îndrăznesc să le pronunț aici, ei, cei în stare să îmblânzească singuri balaurul lung de mii de kilometri al Tour de France.

Sapte dimineata, orizonturi senine și o poartă de start ce dă direct către Pirinei! Un ”POV” pentru care a meritat tot efortul depus!

La fel ca și pe Facebook, jucăm însă comuna carte “Expectation vs. Reality”. Probabil, toți cei care aleg de bună voie și nesiliți de nimeni să ia startul într-una din competițiile pe care le oferă cu larghețe brandul Haute Route au cuibărit într-un colțișor de minte și de suflet, fantasmele pe care am încercat să le citez aici. Ei bine, dacă primul paragraf a fost despre așteptări, adevărul e că realitatea a fost blândă cu mine. M-am apărat, m-am fortificat, m-am panicat, să nu cumva să pățesc ceva care să nu mai îmi permită să nu particip la competiție, am devenit paranoic, am ales să nu mai particip la alte curse cu ceva vreme înainte de Haute Route – pe considerentul că dacă se cade în pluton și îmi rup ceva și pentru a nu se cobi am făcut cunoscute planurile unui cerc foarte restrâns de persoane. M-am rugat să ajung la startul primei zile, pentru că de acolo, urma să mă descurc eu mai departe.

Până să ajung în Pirieni, am încercat să ajung cât mai des la Piatra Arsă, de regulă, în după amiezele de marți…

Odată ce am primit mailul de confirmare și am plătit taxa de vreo două mii și ceva de euro, cu tot cu asigurare, m-am trezit cu un soi de far călăuzitor, a cărui lumină a trecut prin cețurile iernii, antrenamentele de pregătire fizică de trei ori pe săptămână timp de trei luni – asta nu e neapărat o problemă pentru că prefer oricând să trag de fiare decât să lucrez într-un birou, perioada indoor a unui trainer basic, adică fără watti, fără Zwift, doar ceva Netflix între intervale, ce mă făcea să mă simt ca un soi de telenovelist casnic, până când, târziu de tot, a venit și vremea bună și am putut să ies la șosea, unde, mi-a plăcut fiecare antrenament și nu am avut vreodată o problemă de motivare. Cum urmează să vedem mai încolo, antrenamentele pe munte, finișurile năuce după ore de pedalat, au fost însă prea puține, le pot număra pe degete, o dată Transfăgărășan dus-întors, o dată Transalpina dus-întors și de câteva ori Transbucegi (Piatra Arsă), prea ușoare pentru că mă aștepta în Pirinei.

Amatori ieșiți la o tură de plăcere prin Pirinei, curioși dacă o vor putea ține tot așa timp de șapte zile…

Spre marea surprindere, după ce am încercat să particip în 2018, dar am renunțat din lipsă de sponsori, așadar mi-am confirmat așteptările cu brio, în toamna lui 2018, lucrurile au început să se miște, de parcă aș fi trăit într-o carte motivațională, deci, vedeți, chiar e adevărat că trebuie doar să îți dorești, așa că să îți fie frică de ceea ce îți dorești. Dintâi, a fost Michel Guillame, cel care m-a făcut să cred că e posibil, după ce îmi făcusem o prezentare mai mult dintr-un reflex de a-mi demonstra mie că nu e posibil așa ceva și că eu nu merit. Michel este belgianul de șaptezeci și am uitat câți ani, care se încăpățânează efectiv să termine maratoane MTB, care merge în catonamente de șosea și nu ezită să se dea într-un pumptrack pentru a-și îmbunătăți tehnica pe bicicletă. Apoi a venit OriginalWare sau soții Alexievici pe care i-am cunoscut la primul MTB Skills and Boot Camp pe care l-am organizat în 2014 și care au fost suficienți de gentili încât să susțină donquijotismul ciclistic al #noi2team deja de mai multe sezoane, apoi a venit Otto Broker sau Victor Sraer, cel care își face pauzele din viața de business participând la GBI Europe, adică pe bicicletă, din Milan până la Munchen, peste Alpi, strângând și fonduri pentru amenajarea terenului de sport din satul Hârja, Bacău.  Nu cu mult înainte de “marea plecare”, a venit și Libraria Sophia, prin domnul Ghincea Nicolae, cel care a mai sprijinit discret competiții ciclistice în trecut. Pot doar să le mulțumesc tuturor, să mă bucur că nu am dat-o de gard, ajungând la finiș în cea mai competitivă manieră pe care am fost în stare să o scot la interval și acum de abia se cade să vă povestesc mai departe.

O altă problemă de luat în calcul a fost deplasarea până în orașul francez Pau, situat la doar 50 de kilometri de coasta Atlanticului, loc de nastere al lui Henric al Patrulea și reper al multor etape din Le Tour și chiar din Vuelta. De fapt, după Paris și Bordeaux, acesta este orașul cel mai vizitat de Turul Franței în toată istoria sa centenară. De altfel, chiar în acest an, aici s-a desfășurat o etapă de contratimp individual în LeTour , a fost zi de odihnă în Vuelta, pentru ca apoi să se plece tot într-o etapă de contratimp, așadar un iubitor al ciclismului de șosea chiar va păși pe un pământ, mă rog, asfalt sfânt. Îmi aduc aminte cum se derulau, vopsite pe acest asfalt, numele câștigătorilor etapelor care au plecat de aici, în timp ce pedalam către race village să trec de formalitățile de înscriere, fiert, de parcă aș fi fost la primul examen, din prima sesiune.

Prima zi și cățărarea pe Pierre St.Martin, care parcă nu se mai termina… Tot pe aici urma să trecem a doua zi, dar de data asta la vale…

Dar, până acolo, trebuia să parcurgem aproape 3.000 de kilometri și ne-am cam temut de avion, în primul  rând, datorită riscului de rătăcire a bicicletelor, dar și a faptului că trebuia să fim doar pietoni sau să închiriem o mașină prin Franța. Îmi aduc de altfel aminte cum pentru La Rioja MTB Race umblam prin Madrid cu o geantă uriașă în spate, prin aeroport și autogări, cu KTM Myroon-ul demontat și învelit în haine și nu era cea mai distractivă ipostază. Așa că, oricum fiind amatori de condus, am ales să închiriem una din România, eliminând și riscul ca duba racing, VW T5-ul cu aproape 400.000 de kilometri la bord să se strice pe drum, așa cum a făcut de altfel recent, după ultima etapă din cupa națională de ciclocross… Aici, trebuie să mulțumim lui Augustin Radu care prin Palatul Bragadiru București și Autonom România ne-a furnizat un VW Tiguan 4Motion TDI 150 CP, care mi-a șters preconcepțiile vis a vis de cutii automate și SUV-uri și despre care am tot “amenințat” că am să scriu un review. Tot pe partea de logistiscă, am ales să mergem pe mâna AirBnB pentru tot ceea ce a însemnat cazare de-a lungul a trei săptămâni petrecute pe drum inclusiv din considerentul de avea mâna liberă în ceea ce privește mâncarea – nu vrei ca și concurent să umbli seara prin stațiuni căutând mâncare pentru sportivi pe la restaurante, blogurile altor participanți m-au avertizat vis a vis de acest risc, dar și pentru nu plăti încă 1.500 de euro pentru șapte nopți de cazare cu mic dejun inclus. Plus că, această aventură a fost o bună ocazie pentru Roxana să își testeze abilitățile de nutriționist sportiv gătind multe zile pentru amatorul entuziast de bărbatu-su.

Așa arăta o etapă de Haute Route, conform road book-ului primit de la organizatori. Un instrument foarte util, care, o spun chiar ei, devine ”Biblia” ta pe perioada concursului.

Totuși, drumul spre Pau s-a întins cam pe patru zile, luând ruta sudică, Croația-Italia-Franța, preferând să conducem ”light” și să pedalăm în fiecare zi aproximativ două ore, pentru a nu ne face praf picioarele. Am avut și două zile tampon, să ne acomodăm cu atmosfera din Pau, să iau ultimele probe de watti pe dealurile din apropiere și să remarc, un singur lucru vă rog să îmi permiteți din seria ”am fost în Occident să vă spun ce bine e acolo”, toată lumea, dar absolut toată lumea te salută sau îți răspunde la salut. Ceea ce nu se întâmplă la mine și probabil nici la tine în bloc. Pentru cei care se gândesc să participe și doresc mai multe detalii logistice, practic, poți să cumperi și un pachet de cazare al organizatorilor, vei primi un troller uriaș și un rucsăcel waterproof foarte fain, care sunt importante pentru că: în marele troller îți pui practic toate posesiunile materiale din perioada competitiei și îl transportă organizatorii între etape, iar în rucsac îți pui hainele pe care vrei să le îmbraci după ce ajungi la finișul fiecărei etape, pentru că de acolo, mai ai de pedalat 20-30 kilometri până la cazare, de regulă, pe coborâri. Trebuie să fie interesantă și această abordare, practic ești ca în tabără, concurenții vin din absolut toată lumea, Brazilia, Canada, SUA, Noua Zeelanda, Africa de Sud, asta pentru a enumera niște repere principale și seara socializezi, vrei, nu vrei, tot se ajunge la acest aspect din care eu am gustat doar la mesele de după fiecare etapă, unde m-am simțit ca la o adunare de ”culturiști” și auzeam tot soiul de povești ce începeau ”astă primăvară, la Haute Route Oman”… De altfel, la primul briefing  ni s-a spus că 40% din cei înscriși au mai participat cel puțin odată la Haute Route Pirinei, fiind puși apoi să ridice mâna sus cei care vin a treia oară, a patra oară și tot așa. Nu m-am lăsat intimidat și la întrebarea ”Who has done six Haute Routes”, am răspuns sigur pe mine ”Chuck Norris”.

Am pus cap la cap și un filmuleț despre aventura noastră la Haute Route Pirinei:

În sfârșit, vine și prima etapă, Pau – La Pierre St. Martin, 96 km cu 2.750 metri diferență de nivel, cu o dimineață învăluită într-o senzație de ireal, start la ora 7, din parcarea unui cazino, 360 de concurenti, toti au numele și tara pe numărul prins pe ghidon nu cu bride ci cu un soi plastice dintr-un material flexibil care se înfășoară și îmbârligă la nesfârșit. Parca îi văd și acum: Jablonski (Canada), Herve, (Franța), Knight, (Marea Britanie), Haestrup (Norvegia), Liu Chris (China), Amit (Israel), Crispin (SUA), Gilberto (Brazilia) si mă înfior și îmi dau de abia acum seama ce lucru măreț este ciclismul. Niște nume cu care tot aveam să mă intersectez pentru o săptămâna, făcând cel mai mare efort al vieții mele, privindu-ne puțin, interacționând propriu-zis prea puțin, dar înțelegându-ne din ochi, la finiș, la start, pe urcări, pe coborâri, pe moriști – și aici am vazut cele mai impecabile și automat iscate moriști, pe schimburile de trenă și chiar mă înfior, pentru că acum de abia regăsesc feelingul de care m-am plâns că nu îl găseam în timpul competiției, care acum, scriind aceste rânduri ajunge poate la un final. Păi, eu și toti cei de acolo cred nu aveam timp să găsim feelingul pentru că eram prea imersați în el.

Dar, în fine, hai să lăsăm sentimentalismele, după o neutralizare de 10 km s-a intrat pe niște dealuri, s-a dat startul tehnic și s-au lansat niște atacuri puternice, cam ca în primăvară la Seciu – Road Grand Tour, iar eu am consumat o porție copioasă de energie pentru a ieși din prima treime a plutonului unde mi se păruse inițial că sunt excelent plasat, dar neamaiavând suficientă putere pentru a sta ulterior cu primii rideri. A fost exact ca primele focuri din filmele cu război, haotice, parcă nu se știe cine în cine trage și de se trage, te miri că și tu ai avut curajul să tragi și apoi ești prea ocupat încercând să surpaviețuiești. Urmează prima încăierare mai serioasă, mai așezată, Col du Bugalaran, doar 498 de metri, însă aprigi, cu pante mai degrabă ”mtb-istice”, din care am ieșit neșifonat din grupul meu, în frunte, gata să atac Col du La Pierre Saint Martin, o primă bătălie de uzură, ce se încheia la 1.668 metri altitudine. Pe la jumătatea sa, am intrat pe o coborâre destul de lungă, unde eram atât de stresat să nu greșesc, atât de încordat, încât în momentul în care vedeam următorul viraj mă trezeam vorbindu-mi în cap, devenind propriul copilot, de parcă aș fi fost la raliu, ”dreapta, abordabil, dă-i tare, stânga, atentie, în orb… Iar apoi, tot ca la război a venit și momentul adevărului.  Iar aici trebuie să vă povestesc puțin despre Triple Crown…

O problemă spinioasă într-o competiție de asemenea amploare…

Triple Crown înseamnă cele trei competiții inițiale din seria Haute Route, Pirinei, Alpi și Dolomiți, cu un bilet de intrare pe toate trei, trei săptămâni legate în ceea ce cu siguranță înseamnă cea mai grea provocare din ciclismul non-profesionist. Păcat că Haute Route Dolomiți a fost ”degradată” la statutul de competiție de trei zile, dar tot s-au păstrat Alpii și Pirinei, structurați în ”Double Crown”, o competiție ce părea destul de ”underground” chiar și anul trecut, cu concurenți cât să-i numeri pe degete, pe care am găsit-o excelent descrisă în blogul ”The Mountain Mutton” (https://mountainmutton.com/) și la care începusem să visez ca ”the next best thing”, cine știe cu un podium ”internațional” inclus până când… doi domni m-au depășit în ultimii doi kilometri de pe Col du La Pierre Saint Martin,, discutând în propoziții bine structurate, așa ca pentru un 60% din capacitatea de efort, din care am înțeles ceva gen ”a, și tu participi la Double Crown, ce tare, am auzit că suntem vreo 90 de inși, da, hai să-i dăm așa ușurel că uite, sunt două săptămâni în care tot așa o să o ținem, hi-hi”, moment în care eu mă zbăteam să ating din nou pragul anaerob, înțelegând mai bine nivelul de la Haute Route-ul ăsta. Oricum am fost surprins să mă regăsesc pe locul 62 în clasamentul general, intrând automat la idei că se poate mai bine, Top 50 general, top ten categoria de vârstă, campion de amatori etc samd. Ei bine, nu s-a putut mai bine, a fost cea mai bună clasare, urmând ca zi de zi să alunec încet, dar sigur spre poziția 84 din 360, pe care am încheiat competiția și asupra căreia nu doresc să mă pronunț, pentru că nu știu, nu e treaba mea.

 

Georgia Perry și Lucy Deschamps – nu aveti idee cum urca fetele!

Așa că, eram hotărât să îmi intensific eforturile în ziua doi, 137 km cu 2.900 metri altitudine: cam zece dinți se desenau în profil până în Port de Balès, la 1755 metri altitudine, iar aici eram la limită pentru a sta cu primul grup și nu doar pe urcări ci și pe coborâri, unde se derula un soi de picaj în ”stol” și vitezele erau mari, distanțele față de ”colegi” mici, în genere se mergea de parcă fiecare ar fi avut o caroserie cu rollbar în jurul bicicletei. Prin sate era foarte fain, pentru că aici mă simțeam ca în Need for Speed (Auvergne), distrându-mă de minune și țintind colțurile caselor ca apex în virajele de dreapta, desigur că niciodată, în tot concursul, pe ceea ce era cât de cât plat nu s-a mers sub 40 km/h. Problema a fost că din spirit de conservare, pe coborârile mai serioase, eu mă lăsam spre spatele grupului și a fost suficient ca în față să se apese pedala la intrarea pe o scurtă urcare, că iată-mă rămas singur-singurel într-o pădure de la poalele Pirineilor. A fost o senzație destul de ciudată, chiar o ușoară panică, am pedalat printr-un no man`s land kilometri buni,  gândindu-mă cum ar fi să nu mai intru în timpul limită, dar nu a durat mult până m-am „anturat” cu niște olandezi și francezi cu care am colaborat până la intrarea pe cei 19 kilometri ai ultimei urcări, unde, lucrurile au fost mereu la fel.

Între epuizare și… extaz, cam astea sunt senzațiile pe care le încerci la Haute Route Pirinei…

Din ce am înțeles eu, urcările din Pirinei te ”doboară” prin constanță, ca un război de uzură, în care ajungi să pierzi reperele și pur și simplu ți se pare că nu se va mai termina niciodată, pulsul ajunge să scadă, personal nu eram în stare să îl urc la loc și chiar nu vreau să fac pe înțeleptul dar nimic din România, cu excepția părții sudice a Transalpinei nu te poate pregăti pentru așa ceva. Transbucegi sau Piatra Arsa e o încăierare cu niște băieți de cartier care la o adică dacă te văd pe jos te scuipă și te lasă în pace, colurile astea din Pirinei, căci habar nu am cum poate fi în Alpi, am auzit că e ”mai rău” sunt ca niște asasini profesioniști care sunt pregătiți să te execute cu sânge rece, cam la fel cum,  îmi imaginez eu, stepele Rusiei au înghițit armatele germane. Așa că… dacă nu ești de acolo sau nu te poți antrena foarte mult la munte îți va fi greu și începi să înțelegi dimensiunea efortului depus de sportivii din TDF. Și asta nu o spun eu, o spune Mountain Muton, care a ”făcut” Double Crown și chiar a prins și podiumul, iar ”rachetelor de buzunar” care sunt cățărătorii nu le este neapărat mai ușor, întrucât fizicul lor oarecum fragil are de furcă cu lungimea efectivă a competiției, uzura și să nu uităm de fals platurile de pe văi, acolo unde cei mai atletici sunt avantajați.

Pentru a treia zi de cursă, Pirineii ne-au pregătit condiții meteo mai provocatoare...

Dar, clubul select al primilor cincizeci le face pe amândouă și asta a fost o ușoară frustrare pentru mine să stau cu oameni din Top 50 pe văi sau pe kilometri către finiș, și îi vedeam cum gâfăiau, dar în momentul în care se deschidea poarta spre câte un Col, eram de-a dreptul catapultat din grup. Din rațiuni de siguranță, multe coborâri erau neutralizate, dar și aici era cu cântec pentru că nu îți puteai permite să zăbovești prea mult pe sus, pentru că ajuns în plat trebuia să fii într-un „tren” bun și rapid, în condițiile în care locurile din clasamentul general se dădeau ca biletele la Metallica și dacă stau să mă gândesc puțin îmi aduc aminte de zgârcenia cu care m-am oprit să micționez după ce am cântărit zeci de minute decizia, dar și de culorile echipamentului riderilor care au trecut pe lângă mine, în timp ce îmi învărteam ochii în cap să văd câți sunt și cât de repede trec pe lângă mine… Strategia mea poate că nu a fost prea bună, dar, nu avea cum să fie decât una euristică, oricum nu îmi permiteam să fac contratimp pe urcări cum tare bănuiesc că făceau ”ăia bunii”, în schimb nu stăteam o singură secundă la odihnă în punctele de alimentare, plecam rațional dar tăricel la vale și încercam să mă țin la fel de tare pe valonat.

Tare m-am mai bucurat când am văzut finișul ăsta!

Cam asta a fost și povestea zilei trei, 131 de kilometri cu 3.500 metri diferență de nivel și un finiș cu nume sugestiv, Hospice de France, o urcare prea ”B-Side” pentru a fi accesată de Turul Franței cu toata caravana sa, dar pe care chiar nu am cum să o uit. Vremea începea să se strice, nu ploua, dar temperatura a ajuns undeva pe la 10 grade, cu ceață și multă umezeală, iar în roadbook apăreau patru vârfuri, practic, trebuia să urcăm înapoi în Port de Balès, de unde urma o coborâre neutralizată, pe care am avut niște palpitanții, ajungând să înjur …riderii din Turul Franței, din simplul motiv scă cineva se gândise să scrie cu vopsea albă niște nume mari exact pe trasa pe care niște amatori entuziaști urmau să o folosească pe coborâre, iar asfaltul era ud, cu gropi și balegă, da, ăștia sunt Pirineii, rurali, chiar și pentru o țară occidentală. Provocarea pe coborârile astea lungi vine de la faptul că trebuie să îți menții concentrarea chiar dacă ești obosit și înghețat, încerci să citești cea mai bună trasă, dar în același timp trebuie să îți menții și privirea periferică pentru crăpături, marcaje, etc și e posibil să nu le faci bine pe toate. Apoi a urmat Ares, o urcare doar până la 800 metri altitudine, fără pante prea abrupte, ceva pe care m-am simțit în sfârșit ca acasă, unde am rezistat tuturor epurărilor, ținând ritmul în valonat, dar pe următoarea urcare Mentè – 1349 m, am fost din nou ”dat afară din clasă” după doar câteva viraje.

O zi lungă în față și multe zile rămase de pedalat…

Mai rămânea doar ”Ospiciul”, așa cum l-am botezat adhoc, o urcare montată numai și numai din cele mai abrupte porțiuni de la Piatra Arsă, asemănătoare oarecum și ca atmosferă, cu niște ultimi kilometri care sub 11% pur și simplu nu voiau să o lase. Aici am întâlnit-o din nou pe Georgia Perry, mă rog, m-a depășit din nou Georgia Perry, sportiva pe care o remarcasem din prima zi, din primele dealuri, privind cu scepticism inițial stilul ei de a trudi la pedale, cu o cadență joasă. Implacabilă ca o maree, deși părând să fie absolut tot timpul la limita supremă a efortului, Georgia a câștigat competiția la feminin și pentru că m-am întrebat românește  ”cine este domnule, această Georgia și ce face ea?”, a trebuit să caut zece secunde pe internet să aflu, canotoare din Noua Zeelandă, ratează cu puțin calificarea la Rio, dar a luat bronzul la campionatele mondiale de canotaj împreumă cu echipa țării sale. Aceasta este foarte interesant la Haute Route, cred că absolut fiecare dintre participanți/participante are o poveste interesantă în spate sau chiar impresionantă, așa cum o să vedem la proba de contratimp. Foarte interesant de descoperit și că pe podiumul categoriei 30-39 se afla Daniel Lincoln, atlet olimpic la 3.000 metri cu obstacole, dar și doctor cu cercetări în domeniul bio-chimiei.

Cu siguranță a patra zi a fost cea mai dificilă zi a Haute Route Pirinei, punând la încercare rezistența la uzură a participanților

Ziua patru – 82 km cu 3.250 metri diferență de nivel, urma să fie și cea mai memorabilă zi, cu finiș pe miticul Tourmalet la, 2.115 metri altitudine, dar, nu a fost să fie. Temperaturile au rămas sub zece grade, dar a început și o ploaie hotărâtă, pe care am urcat Col du Peyresourde, categoria 1, inclusă în prima etapă montană din Turul Franței, în 1910, o prezență regulată și, spune-se, deosebit de ”scenică”, atunci când vremea e frumoasă. Tot aici se află și micul aeroport care apare în deschiderea filmului Golden Eye din seria James Bond, și dacă 007 sare cu o motocicletă Cagiva după un avion fără pilot, în picaj, intră în carlingă și redreseaza situația, pot să spun că pe această coborâre, deși nu îmi propusesem asta, am mers și eu mai vitejește. Chiar dacă pe jos era ud, pentru că virajele erau relativ largi, cu o bună vizibilitate și un asfalt impecabl, am recuperat multe poziții, lipind din nou un grup din primii 40-50 de rideri, care își permiseseră și luxul de a lua o mică pauză în punctul de alimentare. Aici trebuie vorbit puțin despre echipament, nu am reușit să o nimeresc pentru astfel de condiții, practic am ales un firstlayer, tricoul și o jachetă Castelli Perfetto Rossocorsa, pe lângă care am mai luat o jachetă Force, modelul cel mai scump, testat cu destul succes la Carpathian MTB Epic și, la insistențele Roxanei, un soi de bluzon impermeabil creat mai degrabă pentru yachting, luat de ea la insistențele cumnatului. Cu toată aprecierea față de Castelli Perfetto, care e și recomandat parcă pentru temperaturi de minim 15 grade, ploaia a fost prea rece și prea insistentă pentru a nu lua și jacheta Force, despre care ar fi incorect să mă pronunț, pentru că a fost băgată la mașina de spălat, deci adio pretenții. Așa se face că pe coborâre, unde am început să îmi simt scheletul, fiindu-mi și frică să nu cumva să răcesc am luat bluzonul de yachting care a ținut bine mersi și pe valonat, dar pe urcarea Hourquette d`Ancizan am simțit efectiv că mă sufoc și a trebuit să opresc chiar la bază să îl scot, pierzând din nou grupul Georgia Perry.

Cam asta voiam să spun despre Pirienii care te macină tacticos…

Treaba nu mergea chiar rău, luptându-mă cu furtuna, frica și frigul, ”oare ce va fi în continuare, dacă o să mă îmbolnăvesc și bulesc turul?”, când și când mai trecea câte un rider pe lângă mine ca un S-Klasse pe lângă un Matiz, fapt cu care mă obișnuisem, dar pe măsură ce urcam mai mult, ploaia și vântul se întețeau iar în S-Klasse-uri parcă intrase strechea, din ce în ce mai mulți și din ce în ce mai gâfăitori. ”Ce o fi cu tipii și tipele astea – a mai apărut și Alisha Myres din N.Y., câștigătoarea la feminin 40 plus, ăștia nu știu că vine Tourmaletu’ , o să le plesnească motoarele dacă o țin tot așa”, m-am gândit eu în timp ce m-am oprit să pun gospodărește jacheta de yacthing pentru că începuse să toarne cu găleata și preferam ca măcar să stau călduț. Ei bine, știau ei ce știau, căci înainte de vârf am răspuns mai mult la mișto unui sprint, pentru a afla că gata it`s all finished, pe Tourmalet ninge, deci ura și la gară, etapa a fost scurtată! Legenda spune că e cel puțin un rider care s-a dus pe Tourmalet pentru amorul artei, dar mă rog, în viața mea nu am tras o dârdăială mai mare pe bicicletă, mi-a dat și mie prin cap să încerc figura, dar spre marele noroc, Roxana mă aștepta nu mulți kilometri mai jos cu Tiguanul și clima bizonică pornită la maximum, restul riderilor trebuind să pedaleze până la dracu în praznic unde așteptau autocare și personal cu folii termice. Cu toate astea, nimeni nu a cârâit nimic, și tot „incidentul” a rămas probabil drept o ploicică măruntă în catastifele Haute Route.

Kelly Jablonski încheie ”like a pro” etapa de contratimp. Despre Kelly am scris mai jos…

Din fericire nu m-am răcit așa că am putut să mă prezint într-o relativă integritate a forțelor la etapa de contratimp, pe Col du Spandelles, descris de organizatori drept un ”hidden gem” al Pirineilor și despre care tehnic nu ar fi mare lucru de spus, 15 kilometri cu 920 de metri diferență de nivel. Așa că acesta este momentul perfect să vorbesc despre un personaj pe care îl consider emblematic pentru spiritul Haute Route, este vorba despre Kelly Jablonski, unul dintre – mie îmi vine să spun – atleții pe care i-am observat la finișul probei, ce mi-a atras atenția era că arăta pur și simplu ca un profesionist din Turul Franței. Așa că, înapoi pe internet și ei bine, dacă la mine ciclismul a început dintr-un accident de motocicletă, la el a început dintr-un accident de… avion, căruia i-a supraviețuit în 2011,  târându-se dintr-o epavă în flăcări, cu trunchiul rupt în proporție de 40%. Se înțelege ce rol a jucat ciclismul în procesul de recuperare fizică și mai ales mentală după o astfel de traumă, dar și ce resorturi a pus în mișcare înăuntrul lui, mai ales că în acest an, dacă nu mă înșel, Kelly Jablonski a terminat pe podium Double Crown!

Bun, mai rămâneau doar două etape, Argelès – Gazost – Pau, 131 km cu 2.700 metri diferență de nivel și Pau – Pau, 127 km cu 2.300 metri diferență de nivel. Etapa șase, cea în care am urcat la 1.709 metri, pe Col du Aubisque via Col du Soulor a fost una în care pot să spun că m-am simțit obosit dar bine în același timp și că am aplicat cu succes sfatul lui Alex Ciocan, pe care mi-am permis să îl sun doar pentru a-i auzi vocea, într-un soi de tentativă de catharsis duhovnicesc-ciclistic. Sfatul său să bag cafeină – deși s-ar putea ca a doua zi să mă înmoi a mers de minune, reușind să îmi regăsesc wattii pe urcare, să ajung iar în grupul Georgia Perry și ”mătușa uscățivă” Black Widow, aici trebuie să vorbesc despre o echipă din UK, Black Widow Cycling Club o gașcă absolut nebună, cu vanuri branduite, excentricitatea de a servi pe absolut toți cicliștii cu un espresso gratuit înainte de start, deci și logistica necesară, posesori de Infinity Pass – aici, plătești o taxă și poți participa la orice cursă Haute Route din lume vrei, exact ca în cântec ”A freak like me just needs infinity”! Ei bine, acești Black Widows aveau în vasta echipă o doamnă uscățivă, ce ar fi putut trece drept profesoară de literatură – adică fără nici o răutate, nu te așteptai din partea dânsei să pedaleze ca o rachetă pe urcările din TDF – dar, care, înscrisă la categoria cuplu, chiar urca precum o rachetă și o poreclisem ”mătușa”. Mi-a plăcut foarte mult arhitectura acestui Aubisque, partea estică, partea estică, repet, pentru că ea era cumva în trepte, iar de la 1500 de metri urma o parte relativ plată cu niște viraje atât de grandioase, încât atunci când îmi luam trasa priveam pur și simplu pe un alt versant! Am ajuns în valonatul de 40 km/h + unde, am întâlnit două fete care începuseră să o apropie pe Georgia Perry și aici am decis că nu am venit la Haute Route să stau la plasa fetelor, este vorba despre Camille Deligny și Lina Schink, triatloniste profesioniste, care în momentul în care am ajuns pe Col du Marie-Blanque s-au făcut nevăzute într-un stil pe care pot să îl descriu drept –  ”în viața mea nu am văzut atâta armonie la lucru” – de atât de aproape.

Ce aș mai putea spune despre această imagine…

Din păcate, dacă ieșisem bine de pe Col du Aubisque, pe Col du Marie Blanque am fost depășit masiv – cine știe poate data viitoare ar trebui să merg și mai blană pe urcări și să zac 10 minute în zone neutralizate, dar pur și simplu nu mi se potrivește acest stil – dar, am prins din nou un ”grup bun” pe valonatul de întoarcere și am trăit o experiență strașnică cu atacuri ce se dadeau între 60 și 70 km/h pe o coborâre ușoară, pe un drum foarte lat, care ne-a ”revărsat” înapoi în Pau. De menționat că tot în această zi, trăisem anterior cele mai tari senzații din cursele de șosea, practic, un soi de roller-coster, o porțiune în ușoară coborâre, printr-o pădure, printr-un soi de half-pipe, practic, rulam ”single-file”, 15-20 de inși, la 40-50 km/h, schimbând trene, pe o șosea nu foarte de calitate, cu ceva nisip, ce șerpuia stânga-dreapta, ba era și înclinată corespunzător, care îmi făcea inima purice!

Ochii pe trasă și voie bună. Etapa șase mi-a plăcut cel mai mult!

Nu mă simțeam deloc rău după etapa 6, ne-am dus la noul AirBnB și aici am făcut o greșeală stupidă, revenind vremea caniculară, încins și cu toții pori deschiși, cu organismul pe regenerare cred, am stat prea expus în bătaia climei, am simțit instantaneu cum mă ”încearcă” răceala, iar a doua zi m-am trezit cu tot pieptul praf și senzația aceea de ”azi nu am cum să merg la școală”. Cumva, corpul s-a autoreglat, mi-a fost foarte greu să rămân în plutonul care a rămas compact pentru vreo 50 de kilometri până la poalelele Aubsique-ului, iar pe ultimii kilometri, în care m-am rupt constant pe primele gâturi, am făcut uz de toată tehnica posibilă pentru a reveni și lipi la loc. Am asistat și la o profesionist executată micționare în pluton, din fericire de la o distanță sigură și nu pot să spun că executantul s-a bucurat de prea mare popularitate. Râdem glumim, dar, tot urmau vreo 15 km în care media pantei nu scade sub 6%, și probabil inclusiv din cauza faptului că era a șaptea zi în care de când tot trăsesem de el s-a adeverit și avertizarea lui Alex Ciocan, eram ca înmuiat iar pulsul nu a vrut să mai urce neam la peste 140 bpm, iar Roxana mi-a spus că eram palid ca niciodată ajuns în vârf.  Col du Aubisqe din partea vestică m-a ucis lent așadar, a fost ca și cum ai încerca să oprești un tanc înarmat cu un pistol, e clar că am să privesc cu alți ochi lungile cățărări televizate!

Aici, s-o zic pe aia dreapta, eram cam praf și redus de la ambițiile de racer la cele de turist 🙂 Cred că număram și pozițiile pierdute în clasamentul general, ce se derulau în mintea mea cam ca la păcănele… Plus o privire dramatică aruncată fotografului… Oricum, asta a fost ULTIMA urcare din concurs!

Pentru că în roadbook nu apărea nici o neutralizare, nu am stat o secundă în punctul de alimentare și am plecat în ”half-pipe-ul” sau ”polonicul” spre Col du Soulor, de unde a urmat o coborâre foarte faină în care m-am întâlnit din nou cu fetele năzdrăvane, franțuzoaica Camille, originară chiar din Pirinei și nemțoiaca Linn, care am descoperit, că a fost și șoselară la o echipă profesionistă și m-am mulțumit – nota bene – să le urmez și să observ trasele!  Apoi, a urmat ultimul valonat, către ultimul finiș al Haute Route Pirinei 2019, a fost ca un soi de clasică de primăvară, cu multe viraje, sate desprise parcă aproape din Evul Mediu, urcări scurte și ”punchy”, pe care, fără să îmi propun, de frică să nu mai fiu curățatat am reușit să și evadez, trezindu-mă singur printre niște coline, încercând să duc starea aceea până la finiș, de parcă aș fi avut un vis că particip în Turul Franței.  Îmi revenisem, dar reveria mi-a fost întreruptă de un zgomot de … motoare boxer, ceea ce nu m-a deranjat deloc, pentru că se pare, niște băieți și fete din clubul Porsche local probabil, ieșiseră la o tură pe viraje cu ale lor 911. Apoi, au venit și colegii și colegele de grup și a rămas să ne întrecem până la finiș, vremea era perfectă, terenul era perfect, mini-serpentine, urcări scurte dar generoase ca gradient, părea că o să ținem așa la nesfărșit, dar până la urmă a trebuit să ne oprim, la fel cum trebuie să mă opresc și eu din această lungă istorisire.

Col de Spandelles și materialul de concurs, dezvoltat și îmbunătățit timp de mai multe sezoane.

Nu înainte de-a transmite mulțumiri speciale lui Andrei Nechita pentru programul de antrenament, conceput în așa fel încât să duc toate cele șapte zile, fără a avea momente de criză și exact așa s-a întâmplat. Chiar dacă m-am antrenat la câmpie pentru cea mai grea cursă de cățărare, cu o singură zi de munte practic și cu intervalele de forță făcute pe plat cu frânele trase, ceea ce măcăr, pe lângă cadența mai joasă îmi permitea și un control riguros al wattajului, din mână, la propriu. Răceala mi-a trecut prin minune și nemaivând nici un challenge la orizont, decât cel al vizitării Țării Bascilor și a plajei unde s-a filmat pentru Games of Thrones am început să mă simt chiar fresh. Acum, nu știu, dacă ar fi trebuit să zburăm până la Nisa pentru Haute Route Alps și să o ținem încă o săptămână în șablonul  pedalează, du-te și găsește cazarea, mută bagajele înăuntru, gătește, care a căzut în sarcina Roxanei, ar fi fost mult mai dificil, mai ales în condițiile în care la Haute Route Alps este etapa și localitatea. Trebuie să-i mulțumesc și lui Ștefan ”Basso” Morcov pentru punerea la punct a bicicletei, construită practic pe componente, de menționat că am folosit un angrenaj compact și o caseta Ultegra 30t, cauciucuri Michelin Pro 4, tot de la Basso și totul a functionat perfect! Singurul regret este că nu am folosit foile ovale, despre care am vorbit în controversatul meu articol despre cum mi-am testat puterea înainte și după Haute Route, care cred că acum capătă mai mult sens. Referitor la Haute Route Double Crown, deși anul trecut eram absolut chitit să ajung acolo, nu am luat încă o decizie, aș vrea ca aceasta să fie fundamentată lăuntric și nu o cale de a îmi demonstra mie sau ție că pot să o fac, deși și această atitudine te poate pune în situații interesante și măcar poți ajunge să cunoști oameni interesanți.

Un capitol important într-o cursă de asemenea anvergură este cel al nutriției sportive, de fapt, al suplimentelor sportive. Am să îl scriu în primul rând din dorința de a mulțumi High Energy Romania, importatorul Science in Sport, care a fost alături de mine pentru al doilea sezon și mi-a pus la dispoziție cu larghețe suplimentele de care am avut nevoie. Fiind o cursă de amatori, cel puțin oficial, deși ea apare inclusiv într-un film ca Icarus și aici tot ca anecdotă încercam să dau pause la film pentru a vedea ce FTP are Bryan Fogel, la fel cum încercam să-i estimez greutatea să văd câți watti per kg trebuie să ai pentru a fi acolo în primul grup, am mers pe o rețetă clasică, de magazin, cu produse care se găsesc ”la raft” și nu am căutat suplimente spectaculoase, care pot fi găsite chiar și pe căi legale, știu și eu de perfuzii cu vitamine, ședințe de criogenie, cizme cu masaj, corturi hiperbarice și nebunia ar putea continua. Chiar și așa, s-a adunat de o geantă pe care am cărat-o după noi în Franța: vitamine și minerale SIS, geluri isotonice SiS, geluri cu cofeină și SiS Surge – și mai multă cafeină plus betalanină plus citrulină malat plus arginină, din care mi s-a spus să nu iau mai mult de unul pe zi, sfat pe care l-am cam sărit, câte un baton Sis cu proteină după trei ore de distracție, recovery SIS Rego plus creatină, iar în timpul cursei isotonic SisGo in bidoane. Mai departe, nimic nu se compară cu câte o doză de Cola rece în punctele de alimentare, iar după ultima etapă, primul popas a fost la un McDrive, să nu uităm că diminețile consumam ”știintific” și chiar milătărește câte un bol uriaș de cereale cu… apă chioară, așadar la cina din ziua cu contratimp mi-am permis și o pizza uriașă și o bere nefiltrată, într-o piațetă din orășelul termal Bagneres Luchon, moment care, odată rememorat chiar mi-a deschis apetitul pentru … Double Crown!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

eight − 8 =