Tu când ai învățat să folosești corect metroul?

1

Acesta este un text experimental, preluat de pe pagina mea de facebook și ușor adaptat, publicat aici, în rubrica mea de blog, la insistențele unor persoane. Este un text care nu se adresează celor serioși, scorțoși și înțepați care nu pot vedea lumea ca pe un loc mai relaxant. Acestea fiind spuse, să începem.

Când am descoperit și am înțeles că Bucureștiul avea de oferit și alternativa asta de transport în comun, aveam vreo 8 ani (deci prin 92), căci nu foloseam bicicleta de teamă să nu fie furată. Și ca să fie clar: frica de trafic era inexistentă pe atunci deoarece nu era trafic. Mergeam de regulă cu bunică-mea, care schimba banii în fise d-alea de 100 de lei cu Mihai Viteazu. Le mai știți? Dacă erai copil și avea vreo 10 la tine, e posibil să-ți fi atârnat atât de tare în buzunar încât ajungeai să fii consolat de trecători: -sărăcuțul, are hernie femurală (alternativ, ăia mai bulangii ziceau că ți-au ajuns ouțele în șosete)! Două fise magice cu Mihăiță deschideau barierele alea nenorocite din fier mort, dacă le băgai în găurica potrivită.

Bunică-mea îmi dădea un bun exemplu: bagi banii și circuli cu metroul, așa se face în lumea civilizată! Ea era bine intenționată, dar nu știa că preferam să-mi cumpăr pateuri și reviste de banii ăia. Când ajungeam la acea barieră, de regulă pulsul se accelera, căci așa ne-a învățat natura: luptă sau fugi. Corpul mă pregătea de fapt pentru ceea ce avea să urmeze: fugi spre metrou sau fugi spre ieșirea de la metrou, depinde de rezultatul acțiunii. Disperarea de a ajunge de la școală până acasă era mare, așadar eram obligat să fac ceva. O scanam pe tanti de la casă (paznici nu existau), așteptam să vină cineva să schimbe o hârtie mare în monede și când prindeam momentul potrivit – haț! Săream pârleazu. Între colegii de clasă era o regulă nescrisă: te bagi pe sub barieră – ești pussylău. O dai pe sus, cu ambele mâini sprijinite pe marginea barierei – ești Rambo. Această din urmă treabă nu era simplă deloc deoarece trebuia să combine incredibil de bine forța din mâini cu abilitatea de a ridica picioarele. Nu doar o dată am asistat la scene când oamenii își agățau picioarele în barieră, aterizau în cap, apoi se chinuiau să se ridice repede și să-și strângă ochelarii și geanta de pe jos ca să spele rapid rușinea. Nici măcar șuvița de lângă chelie nu mai stătea bine, ce să mai zic de parpalacul de culoare închisă care se murdărea de la noroiul de pe jos din zilele ploioase. Chiar dacă erau atenționați de doamna din gheretă, tot nu mai plăteau nimic, căci după un asemenea eveniment nicio mustrare nu mai avea vreo valoare. Până la urmă plătiseră cu onoarea în văzul tuturor…

Fiind mai mic de înălțime, preferam să mă bag pe jos. Fără complicații și fără explicații de dat în cazul în care se petrecea o dramă. Ca fapt divers, mă descurcam atât de bine, încât o singură dată mi-a rămas ghiozdanul prins în barieră. Mi-am spus că aia mi-a fost, dar s-a adeverit o panică similară celei când umbli noaptea prin casă și îți agăți pantalonii în ceva, având convingerea că bunică-ta s-a întors de pe lumea cealaltă și vrea să te pună din nou să-ți faci temele pentru școală.

Odată intrat la metrou în tot corpul se instala o stare de relaxare extraordinară. Aveam de fiecare dată acel sentiment că am reușit în viață. E incredibil cum în România trebuia să lupți din greu ca să furi statul, iar alții delapidau bănci cu atâta nonșalanță. Când am ajuns în Germania, în 2000, și am văzut că nu existau bariere la metrou, ci doar cumpărai bilet ca un om de bună credință și nu aveau nici gherete cu doamne cu părul permanent pus pe bigudiuri, am rămas perplex.

Adevărul este că mereu m-a fascinat râma de metal care curgea pe sub pământ, condusă mereu de doi domni în costum albastru. Și la fel de mult m-a fascinat și aglomerația care se produce acolo, deși nu m-am aflat niciodată într-una din simplul motiv că am refuzat să fiu parte a acelei situații, preferând mereu alternativele. Milioane de nimeni, cum aflam în 2002 din Filantropica, își crează uneori ambiții peste măsură, transformând locul în ceva ce seamănă cu o cameră în care colcăie șobolani. Aruncă două petarde acolo și vei vedea că jumătate dintre ei se vor călca literalmente în picioare până la ultima suflare având impresia că sunt atacați de teroriști. Până de curând credeam totuși că sunt cauze tehnice de defecțiune a metroului care duc la aceste ambuteiaje umane. Duminică, la Aviatorilor, după parada de Ziua Națională, am înțeles că oamenii o fac intenționat, fără a mai lua în calcul că există și alternative sau că următoarea stație era la vreo 2 km depărtare. A trebuit să se nască o nouă premieră mioritică: polițiști păzind gura de intrare de la metrou, fără ca în subteran să se fi produs vreun accident sau vreun atentat. Concluziile? Simple. Oamenii, evident, extrem de nemulțumiți de serviciile Metrorex. Poliția, desigur, inamicul numărul 1 al cetățeanului. Guvernul? Și el vinovat că nu a construit o magistrală paralelă pentru astfel de cazuri. Prea puțini însă s-au gândit să folosească bicicleta. Sau trotineta. Sau propriile picioare.

Imagini de duminică, de la gura de metrou Aviatorilor. Foto: ZiuaNews.ro

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

2 × one =